Why Go Outside When Everything Happens Inside My Head

Andreea Chirică este artist și ilustrator de romane grafice. A publicat primul roman grafic, The year of the pioneer în 2011, cu care a participat la Comicon New York și Barcelona. A colaborat în multiple rânduri cu revista DOR, Scena9, iar recent a ilustrat colecția de eseuri a lui Răzvan Exarhu. A participat la expoziția internațională ComiXConnection, a expus la MNAC în cadrul expoziției Shrinking Cities, la Muzeul Bucureștiului, la Salonul European de Bandă Desenată 2016, la Centrul de Artă Mora. Home Alone, cea de-a doua ei carte a fost selecționată pentru expoziția principală din cadrul Romanian Design Week si a castigat premiul pentru ilustratie in cadrul concursului Cele mai frumoase carti din Romania. Urmează să expună la Cluj, în galeria Visual Kontakt. Ah!, şi publică un desen pe zi pe instagram.com/persoana_fizica.

Doar am trecut în revistă câteva informaţii care să vă reamintească de Andreea Chirică, cu care deja v-am făcut cunoştinţă aici cu altă ocazie. Nu vă povestesc însă din nou despre ea doar pentru că este una dintre cele mai calde şi calme persoane pe care le cunosc, foarte creativă şi cu un soi de acel je ne sais quoi care îţi dă de înţeles că, în spatele oricăror cuvinte discrete, poartă de fapt cu sine o lume plină care freamătă mocnit. O lume pe care o dezvăluie cu o deschidere aproape frapantă în lucrările sale artistice, dar pe care se fereşte totuşi să o explice prin alte mijloace prea mult: „am spus totul acolo”, spune deseori. Îţi pune deci cu o îndrăzneală nedeclarată şi deloc ostentativă jurnalul său vizual în mâini şi, din acel punct, e ca şi cum ţi-ar zice: poţi să îl iei cu tine sau nu, eu nu caut să-ţi impun nimic.

Aşadar, cum de vă povestesc din nou despre Andreea? Pentru că a avut de curând o expoziţie foaaarte faină, cu un performance care pe mine m-a trecut prin diverse stări. O cameră care găzduia pe un perete ventriculare cu ilustraţii din Home Alone, în timp ce ea stătea întinsă pe un pat alb, înconjurat de o multitudine de hârtii negre, mototolite pe care şi-a scris timp de o zi toate gândurile.

Spuneam că am trecut prin diverse stări. De la privitorul care e plăcut impresionat de creativitatea artistului până la individul care simte că pătrunde într-un spaţiu public, dar extrem de intim al altcuiva şi care încă nu ştie dacă e cazul să înainteze sau să păstreze o distanţă de rigoare. A reuşit să mă pună în ipostaza nepremeditată (şi foarte interesantă) de a-mi testa emoţii proprii: timiditatea (în primă instanţă, nu m-am apropiat decât de la margine ca să despăturesc şi citesc hârtiile), respectarea exagerată a inviolabilităţii personale a altcuiva (pentru că pretind „aroganţa” ca a mea să fie respectată…), maximă curiozitate (oare cum e să fii alt om, care trăieşte, gândeşte, simte altfel? oare în ce punct ne intersectăm?). Şi nu doar.

Aceste reacţii personale nu vorbesc de fapt decât despre faptul că Why Go Outside When Everything Happens Inside My Head poate fi un act artistic, dar şi personal provocator pentru mulţi dintre noi. În feluri diferite pentru fiecare. La urma urmelor, de câte ori aveam ocazia să vedem aproape în timp real secvenţe din jurnalul cuiva?!

Recunosc că eu mi-am depăşit acea timidiatea abia după câteva zile. Aşa că m-am întors la locul faptei să citesc în linişte, neînconjurată de oameni. Las scrise şi aici câteva dintre gândurile reţinute: „Mă termină psihic întunericul ăsta. Ne ascundem cu toţii sub lămpile astea şi ne prefacem că suntem OK.”, „Care-i faza cu sufletul?”, „Sunt fresh ca o portocală stoarsă la Mega Image”, „Mă ascund de fapt în hârtiile astea cum se ascund oamenii în spatele emoticoanelor”, „Doritul – ce sentiment urât – îmi consumă foarte mult timp”, „Cred că mi-ar plăcea să fuzionez cu un robot”, „Legumele sunt verişoarele care merg la sală şi au o viaţă ghidată de citate motivaţionale ale fructelor”, „Viaţa asta e atât de crudă încât merită câteodată să fie bătută ca pe un şniţel”, „Pe dinafară mătase, pe dinăuntru spini”, „Vernisaje sau injecţii cu adrenalină diluată cu vopsea alimentară” sau „Ridică-mă la podea”.

Pe post de concluzie, câteva cuvinte ale artistei despre Why Go Outside When Everything Happens Inside My Head: „Am încercat să dau o formă fizică, tridimensională gândirii mele în alb şi negru şi am dorit să poţi interacţiona cu singurătatea mea. Să poţi călca pe gânduri, să le poţi ignora sau să le uiţi imediat ce le-ai citit. Să te mişti într-o cameră în care absenţa lucrurilor şi a mea ocupă la fel de mult loc ca prezenţa lor. Ilustraţiile de pe perete sunt ca nişte oglinzi care îmi reflectă stările şi calitatea lor tranzitorie. Am scris peste 1000 de gânduri pe 1000 de foi de hârtie si exerciţiul acesta a fost ca o şedinţă prelungită de meditaţie. Care pana la urma nu a folosit la nimic.”

Mai multe despre Andreea, puteţi citi şi aici: http://stefanamorhan.ro/cu-andreea-chirica-despre-poemul-grafic-home-alone-si-alegerea-de-a-deveni-un-ilustrator-pasionat/

Imagine: Theodor Moise pentru Creart

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image