Tribute to David Bowie

În seara zilei de 10 ianuarie, #clubcontrol a găzduit un eveniment dedicat artistului, la împlinirea unui an de la plecarea sa. Ieri, seară, “Rebel Rebel”, cum a fost numit după celebra sa piesă, s-a mutat la Cluj, în club #theshelter, cu acelaşi concept din matrița talentului şi gândirii lui Iulian Morar. Cum am nevoie de impulsuri pe care să le găsesc cel puțin interesante ca să-mi părăsesc atelierul, “Rebel Rebel” nu mi-a lăsat niciun dubiu că vreau să fiu prezentă.

În primul rând, pentru că nu cunosc ca vreo altă inițiativă in memoriam David Bowie să fi luat ființă în peisajul românesc cu această ocazie. Apoi, întrucât am găsit-o drept un prilej propice ca să reactivez imboldul de a cunoaşte mai îndeaproape acest personaj eclectic, oarecum bizar, ce şi-a lăsat ca un veritabil şarpe pielea în urmă de nenumărate ori ca să se reinventeze. Cele mai uzitate referințe pe care le-am întalnit despre Bowie fac trimitere la spiritul său inovator şi cameleonic. Dar oare nu ceea ce te poartă între mirarea față de inedit şi tulburarea fața nonconformism a fost adesea consecința unei genialități? Cred că în cazul lui David Bowie e valabil.

Întrebându-l pe Iulian ce crede că ar trebui să reprezinte Bowie pentru noi, pentru umanitate, mi-a dat un răspuns aparent simplu: “the soundtrack of our lives”. Am găsit formularea oarecum generală într-un mod voit, dar extrem de provocatoare, cam aşa cum sticluțele cu esențe tari poartă o etichetă şi câteva eventuale informații de bază. Restul, îl descoperi atunci când cauți să o faci.

Deşi nu eram o necunoscătoare, mărturisesc că o mare parte din discografia lui David Bowie mi-a devenit familiară dupa evenimentul de anul trecut, cel puțin sub aspectul unei priviri atente. În anii ’70, cred că nu mă aflam nici în planurile de concepere, aşa că am fost privată de a trăi în timp real fenomenul Bowie de la acea vreme. Cam pe atunci, îşi lansa primul album, “Man of Words, Man of Music”, cu celebrul single “Space Oddity”, despre astronautul Major Tom, inspirat din filmul lui Stanley Kubrick, “2001: A Space Odyssey”. Mai târziu, Major Tom avea să apară în alte piese, “Ashes to Ashes”, “Hallo Spaceboy” şi “Blackstar”, ultima din albumul cu acelaşi nume, lansat cu două zile înainte de moartea sa, în aceeaşi zi în care când a împlinit vârsta de 69 de ani.

În 1972, apărea albumul “The Rise and The Fall of Ziggy Stardust and the Spiders from the Mars”, Bowie intrând în pielea personajului Ziggy, creat sub influența stilului de teatru japonez Kabucki, rezultând un star rock cu aspect de extraterestru. Cred că, asociind asta cu rolul său din filmul “The Man Who Fell to Earth” a lui Nicolas Roeg din 1976, pe care îl văzusem prima oară în copilărie, inconştientul meu a developat ani la rând o aproape singulară imagine a lui Bowie: extraterestrul.

Aş putea să spun că i-am disociat, dar realitatea e că, cel mult, imaginile care mi se plasează pe retina minții s-au mutiplicat şi diversificat. Într-un final, crezând în personajul pe care a ales să-l întruchipeze, i-am respectat nevrând dorința. N-a creat doar produse desprinse de propria persoană, ci a folosit-o şi pe aceasta din urmă ca resursă primă, indisolubil integrată, aşa cum avea să mărturisească: “Când simt că nu pot să merg înainte cu muzica, încerc să rezolv problema pictând-o, încerc să o vizualizez. Felul în care aceste texturi se influențează una pe alta mă inspira, văd cum se poate rezolva problema care mă preocupă, iar, după aceea, aduc muzica înapoi în studio. Niciodata, nu am făcut distincție clară între aceste două medii. Da, m-am folosit pe mine însumi ca pe o pânză pentru pictură. Niciodată, nu am vrut să apar ca mine însumi, ca David Bowie pe scenă. Doar de curând am început să fac asta. De aceea, am şi inventat tot felul de personaje pe parcursul timpului”.

Piese precum “Let’s Dance”, “Heroes”, “Modern Love”, “Rebel Rebel”, “Life on Mars”, “Changes”, “Under Pressure”, “All the Young Dudes” sau recenta “Lazarus” sunt doar câteva dintre cele pe care le-am ascultat, cei care am vrut să-l cunoaştem sau să-l reîntâlnim pe artist.

M-am consolat cu fatidicul faptului că, în 1980, n-am putut fi parte din publicul care a aplaudat spectacolul de teatru “The Elephant Man”, însă mi-am făcut o listă cu filmele lui Bowie pe care vreau să le văd sau revăd: “Just a Gigolo”, ultimul film cu Marlene Dietrich, în regia lui John Conway, din 1978; “Merry Christmas, Mr. Lawrence”, Nagisa Oshima, 1983; “The Last Temptation of Christ”, Martin Scorsese, 1986; “The Prestige”, Christopher Nolan, 2006.

Un personaj uman şi artistic complex şi, deopotrivă, fascinant în această complexitate. Asta e David Bowie pentru mine. Nu e o carte deschisă, nici una cu titlu clar, dar cu multe sensuri profunde odată ce e deschisă.

Las mai jos câteva rânduri în care el însuşi revelează parte din acele sensuri profunde ce au traversat spiritul creației sale:
“Când scriu, intru într-un teritoriu personal în care apar întrebări despre construcția propriilor noastre vieți, despre moralitate, valori. Sunt acestea doar nişte construcții pentru a da sens în viață? Poate că, în realitate, nu există moralitate şi, atunci, pentru ce mai trăim?”
“Noi, artiştii tindem să privim lumea ca pe o substanță pe care o putem folosi. Ceea ce nu fac prea mulți dintre noi.”
“Da, mă simt singur. Toți ne simțim singuri mult prea des. De aceea, devenim animale sociale pentru că ştim că, ultimele noastre momente de viață, le vom petrece în singurătate.”

Pe curând!

Ph: Albert Watson, New York, 1996

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image