Ştefan Câlția, pictorul visului real

Cel care a vândut toate picturile din prima oră când a fost deschis vernisajul ultimei sale expoziții. Este vorba despre “Lucrări recente” care s-a ținut la AnnArt Gallery din Bucureşti până aproape de mijlocul acestei luni.

Fiind singură acum în fața acestui jurnal, o să-mi permit imprudența de a-l numi unul dintre cei mai valoroşi pictori români. Spun imprudență amintindu-mi de reacția sa vehementă şi, totodată, blândă dintr-un interviu, cum avea să o catalogheze jurnalistul, la adresa acestei titulaturi.

Spune dânsul că toți pictorii sunt mari, fiecare în felul său şi în propria credință despre sine. Ceea ce e adevărat şi nu doar în artă, la fel cum această nedisimulată credință îşi poate avea sorgintea doar sub sita spiritelor rafinate. Cele care s-au îmbrăcat cu înțelepciunea ştiinței faptului că toți avem un rol, iar măreția sau lipsa ei este doar măsura pasiunii cu care îl îndeplinim. Unii, în lumina reflectoarelor, alții, mai puțin, ceea ce nu schimbă esența.

M-a amuzat cum povestea despre trăirile tinereții când, deşi încă mânat de frământarea gândurilor de măreție şi când, în lumea artelor plastice, circulau ca repere poveşti de viață ale pictorilor încercate de angoase, de un soi de chin fatidic, el a hotărât că va face o altfel de alegere. Îşi doreşte pentru sine normalitate, echilibru. Şi nu, arta sa nu o vede ca pe un refugiu. Nu doar m-a amuzat, ci m-a făcut să mă gândesc şi la mine, la cum percep propriul act de creație. M-a bucurat fără să ştie.

Ascultându-l vorbind, chiar asta am întâlnit în el: o normalitate firească, încărcată însă cu multă finețe; un fel de a vorbi profund şi nerepezit, propriu oamenilor care şi-au făcut paşii vieții cu ochii larg deschişi; o iubire declarată pentru călătorie deoarece “a fi călător înseamnă a te plimba prin viața ta, prin lume (…). Şi, dintr-odată, tu te trezeşti că eşti o lume”, pentru tradiție şi pentru frumosul autentic, cel neprihănit de artificiile vulgarității care pare a fi înghițit mare parte din lumea actuală. Doar noi suntem vinovați pentru asta, însă nu e o gaură fără scăpare, spunea dânsul.

Când scriu rândurile acestea, în fața ochilor minții mi se defilează două imagini. Prima, o fotografie din atelierul său, ce-mi apare ca un lăcaş de întâlnire aproape palpabilă între trecut şi prezent – îmi aminteşte cumva de “toate-s vechi şi nouă toate”.

A doua, din satul natal, Şona, din Țara Făgăraşului. Aici, artistul îşi petrece verile în casa bunicilor săi, veche de 100 de ani, fără apă şi curent electric. Tot la Şona, desfăşoară o activitate ferventă de convingere a localnicilor şi a autorităților să păstreze arhitectura vechilor case bătrâneşti, să se opună kitschului unor modernizări şi să valorifice tradițiile. Prin conservarea frumuseții satului românesc din trecut, are ambițioasa dorință de a transforma Şona într-un punct de atracție turistică. Pentru asta, munceşte cot la cot cu toți satenii care i-au înțeles mesajul.

Acelaşi om care, pentru cei care nu cunosc încă, a primit Medalia Regelui Mihai I pentru Loialitate, Crucea Casei Regale a României, Ordinul Serviciului Credincios Marea Cruce şi Ordinul pentru Merit Marea Cruce. A avut 27 de expoziții personale şi, începând cu anul 1990, peste 19 participări la expoziții colective, găzduite în muzee şi galerii din țară sau de peste hotare.

Deşi a explorat cu măiestrie şi tema naturii statice, a pictat grădini în varii ipostaze, a realizat o serie de gravuri cu ierburi şi flori transilvănene sau a colaborat cu Ana Wagner pentru a-şi pune florile pe porțelan, celebrele lucrări cu personaje rămân definitorii pentru creația lui Ştefan Câlția.

Clovnul, flaşnetarul, muzicantul, zburătorul, vestitorul sau domnițele cu ochi bulbucați sunt dintre personajele din “Lucrări recente”. Apariții suple şi eterice, care levitează sau abia ating pământul, parcă doar surprinse în trecere, plasate într-un timp în afara timpului. Cum el însuşi spunea: “Tot timpul, am senzația că nu timpul e cel care fuge, ci spațiul. Aceste cortine se mişcă în jurul nostru şi noi suntem aşezați în timp fără sfârşit”.

Lucrările sale au ceva hiptonic, mistic, ca o bulă în care fantasticul e totuna cu realitatea. M-au făcut să cred că intru în aceeaşi transcendență cu personajele, într-un fel de exaltare tihnită, fără a simți în asta vreun paradox. Într-un loc Deasupra.

Închei prin căteva cuvinte ale sale către “Dilema Veche” din 2016 care, la un gând mai atent, îmi pare că îmi descifrează din acest mister: “Călătoria noastră în lume, eu mi-o imaginez ca pe o spirală. Pleci dintr-un loc şi te tot învârți în jurul acelui loc toată viața, dar te ridici deasupra. Cu cât te ridici mai mult deasupra lui, cu atât acel loc devine mai important pentru tine, dar, totodată, aria ta de cuprindere e mai mare, înțelegerea ta e mai mare”. În această spirală, ridicându-se deasupra, îmi pare că trăiesc aceste personaje.

Fotografie: Eduard Enea

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image