29 august ’17. Puţin despre poezie, mai multă poezie

Până nu de mult, ocoleam cu remuşcare, dar conştiincios lectura de poezie. Deşi mă numesc un cititor avid şi de cursă lungă, deşi am mâzgâlit de-a lungul vremii pe numeroase foi ascunse propriile versuri fragede şi şchioape, deşi nu mi-au scăpat de la citire unii dintre marii poeţi ai vremurilor trecute, iar mulţi m-au minunat… vine un totuşi. Reiau:

Până nu de mult, rafturile cu poezie din librării, cu anumite excepţii, nu erau frecventabile în lumea mea. Achiziţionez cărţi de câteva ori pe lună după o reţetă pe care o respect: nişte clasici, căci teritoriul lor e aproape inepuizabil şi preţios, după care caut noutăţile. De obicei, am o listă făcută disciplinat de acasă, pe care mi-o lărgesc deseori la faţa locului (cumpăr rar online, asta întrucât îmi place să obercăi printre maldărele de cărţi de acolo ca un cercetaş, uitând de timp). Cam de fiecare dată însă, îmi luam ochii cu insistenţă de la titlurile care anunţau poezia contemporană.

Ce pierdere!

De ce făceam asta oare?! Explicaţiile reticenţei mele au fost multiple şi parţial inutil de adus în discuţie acum. Doar pe unul dintre ele, cel mai personal, nu l-aş trece sub tăcere: poezia pe îndelete digerată îmi contamina emoţiile ca nicio altă formă de lectură, iar terenul influenţei exterioare care scapă unui raţional complet treaz exceda zona mea de confort. Cu alte cuvinte, îmi voiam doar nebunia mea, tu păstrează-ţi-o pe a ta, poetule! Îmi băteau ca un gong în cap cuvintele lui Lucian Blaga: „Poetul. Un donator de sânge la spitalul cuvintelor”. Mi-era teamă de acul care îmi înjecta în venă un sânge care nu era al meu şi totul se derulează atât de repede, preţ de câteva versuri, încât mă dezmeticesc abia după ce crima s-a comis deja. O lipsă de deschidere, care e tot timpul o formă de prostie, iar prostia e tot timpul regretabilă.

Recuperez timpul pierdut. Bine te-am găsit, poezie! Cum să te citesc? Nora Iuga spune: „cu sensibilitatea – nu/ cu inteligenţa nici atât/ cu bunul-gust ai spus şi te-ai micşorat/ poezia se citeşte cu ce se scrie:/ faţa nevăzută a lunii”. Astăzi, am coabitat în „faţa nevăzută a lunii” cu Svetlana Cârstean, Edward Hirsch şi Yusef Komunyakaa şi am înghiţit cu multă cupiditate câte un volum al fiecăruia – delicatese.

Pe Svetlana Cârstean, am descoperit-o pe YouTube, unde am urmărit-o citind un poem a cărui fiecare nouă idee debuta cu „sunt în pericol să” – toate, pericole pentru ea, dar cel puţin multe, pentru noi. Tot pe ea, am auzit-o spunând că „avem o poezie excepţională (în prezent, în România), care seamănă cu voi toţi”. Şi eu, noi să trecem pe lângă precum orbul pe lângă ghiveciul nou cu flori de la geam, mergând doar pe drumul său cunoscut dintre pat şi uşă? N-am stat mult pe gânduri, am căutat-o şi am găsit-o în librăriile noastre. Azi, am citit Trado, volum pe care l-a scris împreuna cu o poeta suedeză de origine iraniană, Athena Farrokhzad. L-am simţit la fel de intim şi direct precum un jurnal în care cele două poete, „fiicele vechilor revoluţii” vorbesc una despre cealaltă sau îşi vorbesc despre propria ţara şi conflictele ei, despre familiile lor, despre actul traducerii unei creaţii literare (Svetlana este traducătoarea Athenei în România, Athena, a Svetlanei, în Suedia).
Las mai jos câteva versuri ale Svetlanei din Trado:

au fost cozile
sacoşele goale
puse la soare ca să marcheze rândul de două zile
şi lămpile cu petrol aprinse până noaptea târziu
în apartamentul micuţ de cărămidă
şi candelabrul din sufragerie de care nu mai era nevoie
şi telefoanele lui acolo de unde se dă lumina
de ce aţi întrerupt
e vreo defecţiune
nu e nicio defecţiune
e o decizie
şi ciocolata chinezească
chiar ea
ca un peşte maroniu alunecându-ţi printre dinţi
din pachetul roşu lucios
şi laptele cu cacao
bunăstarea din apartamentul micuţ
şi frica
şi dinţii scrâşniţi
cuvintele fundamentale
zahăr
ulei
birou
cifre
bilanţ
nu e voie
nu ai voie eugenia
nu ai voie prăjituri de la cofetărie
trebuie să mănânci tot
şi carnea şi supa
numai aşa vom supravieţui
nu intra în vorbă
nu aduce copii în casă
nu deschide uşa nimanui

Numele Edward Hirsch mi-a devenit cunoscut acum câţiva ani, când eram pe cale să cumpăr o lucrare a sa care se dorea a fi un stimul pentru mine – Cum să citeşti un poem şi să te îndrăgosteşti de poezie. N-am citit-o încă, dar m-am îndrăgostit între timp (ceea ce nu o face indispensabilă). Considerat drept unul dintre cei mai reputaţi poeţi americani ai momentului, am descoperit un Hirsch ce plonjează în cotidian cu o naturaleţe satisfăcută deja de orgoliul de a da note de senzaţional – chiar atunci când acesta există. Aş putea spune că am găsit un soi de linişte în poezia sa, dar mai degrabă m-aş apropia de a spune că doar pare a te păcăli tonul său adesea domol. Am simţit şi furie, şi cruzime, şi tristeţe, şi melancolie, şi abandonul raţionalului într-un strigăt parcă pe jumătate mut…
Poemul de mai jos, publicat pentru prima oară în Ordine speciale (2008), extras acum din volumul Focul viu. Poeme vechi şi noi. 1975-2010:

Vată de zahăr

Ne-am plimbat pe podul de peste râul Chicago
pentru ultima dată, aşa s-a dovedit a fi,
iar eu mâncam vată pe băţ, aerul acela zaharat,
lumina aceea albăstrie, dulce, urzită din nimic.
A fost doar o clipă, serios, nimic mai mult,
dar îmi amintesc cum mă minunam în faţa cablurilor solide
ale podului ce ne susţinea
şi strecurându-mi degetele printre degetele
lungi şi subţiri ale bunicului meu,
un bătrân din Lumea Veche
care acum mult timp a dispărut în regiunile de jos.
Şi-mi amintesc acel băiat în vârstă de opt ani
care gustase dulceaţa aerului,
ce încă stăruie în gura mea
şi dispare când respir.

„Născut în 1947, Yusef Komunyakaa a trăit din plin marile frământări ale anilor 1960, de la lupta pentru drepturile civile ale americanilor de culoare, la revoluţia sexuală şi la căutările prin care generaţia sa se străduia să resacralizeze o lume pe care o resimţea, pe drept sau nu, ca pustiită de profit, birocraţie şi tehnologie”, scrie Caius Dobrescu în prefaţa volumului Neon vernacular (pentru care Yusef Komunyakaa a fost laureat al premiului Pulitzer în 1994). Marcat de experienţa războiului din Vietnam, când a lucrat pentru presa miltară, „poezia sa îmbrăţişează, cu o empatie care nu alterează, ci intensifică hipnotic luciditatea, toate perspectivele dramei umane”. Multiplele referinţe culturale şi contraculturale, influenţele suprarealismului, sofisticatul limbaj poetic sunt doar câteva dintre argumentele care mă fac să numesc poezia sa ca fiind de o intensitate copleşitoare.
Până la includerea sa în Neon vernacular, alături de poeme selectate din alte şase volume şi câteva poeme noi, versurile de mai jos au apărut pentru prima oară în volumul Rătăcit în moara de oase (1979):

Pentru tine, iubito, am să vând reactoare cu plutoniu

Pentru tine, iubito, voi călări adânc în
ceaţa ca un fum negru, s-o tai cu cuţitul, a duminicii dis-
de-dimineaţă, să-nhăţ punga
cu dinţi de aur. Mine de diamant
spurcă infiltrează fac să geamă oraşe antice, săpături
arheologice & buldozere galbene se-nvârt toată noaptea
prin sate în lumină sângerie. Oamenii de pe-aici adunau
cândva scoici
scânteietore ca perlele. Când se destramă fumul, ai să vezi
un tron înalt ca un munte gata de escaladat,
instituţii făcute din oase, arme ascunse-n pereţi
ce se deschid ca gurile imense-ale unor B-525.
Faţa ta în oglindă e faţa mea. Faci step
pe mese pentru mine, în vreme ce şefii corporaţiilor
fac skandenberg prin camere din fund întru căderea ta
esenţială.
Ademenesc homosexuali în măcelăria mea de la subsol.
Bag mâna-n gâtul unui arendaş
pentru haina de nurcă de la Sacks Fifth pe care-o doreşti,
înşel la rest încă o cerşetoare,
fur încă un hit de la Sleepy
John Estes, truchez încă o mină de aur în Cripple Creek,
conduc încă o motocicletă pe-un zid circular de gheaţă,
stau faţă-n faţă cu înc-un pistolar public ca o rană urâtă
în piept,
doar ca să-mi strecor mâinile sub mătasea neagră.
Ca Bătrânul Marinar ţinând cârma unui schelet de corabie
în bătaia lunii, sunt asasinul lor plătit
dacă preţu-i corect, contractu-i cuvântul meu.
Au să boteze munţi & ape cu numele meu.
Sînt pod mobil peste gurile de canal pentru tine, iubito.
Sînt plătit cu două sute de bătrâne
să ridic în orice moment telefonul roşu & să-l sun
pe Dumnezeu.
Fac punguţe de tutun din sânii fecioarelor indiene,
ca să putem sta într-o vale privind iarba cum creşte.

Imagine: sculptură de Guy Laramée

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image