În stil vienez

Deşi nu e prima oară când ajung la Viena, de data aceasta, însă, mi-am planificat o şedere mai lungă, din care să plec nu doar cu impresii fugitive despre glasul locului. Al doilea obiectiv: să iau la pas negrăbit şi minte atentă cât mai multe muzee şi galerii de artă. Seurat, Signac, Matisse, Picasso, van Gogh, Klimt, Schiele, dintre artiştii pe care i-am “întâlnit”, într-o enumerare departe de a fi exhaustivă.

Muzeele lor se respectă. Găzduiesc constant expoziții cu colecții impresionante de lucrări, iar tot protocolul şi marketarea adiacente se fac vădit cu mult profesionalism. Cred că oferă un bun prilej chiar şi pentru neinițiații în amorul artei de a-şi deschide mintea şi a-şi pune câteva întrebări bune. Atmosfera de acolo nu prea te lasă să fii altfel. Dacă sunteți în trecere, nu ocoliți #albertimuseum şi #leopoldmuseum .

Studiasem expozițiile pe care urma să le văd şi, cunoscând oricum majoritatea lucrăilor expuse, am ales o călătorie intimă în detrimetul unui ghid sau audio. Fără foşnetul cuvintelor pe fundal, timp sub lancea cronometrului sau grupulețe murmurătoare. Atât de atemporală, spirituală şi cuprinzătoare am simțit fuziunea, încât constatam cu stupoare, la fiecare ieşire din muzeu, că blestemata nevoie de țigară fusese redusă la tăcere fără intervenția mea conştientă. Ca să mă fac mai lesne înțeleasă, Venus patronează relația mea strânsă cu făcătura asta mică şi criminală.

Sub influența narcotică a trăirilor mele estetice, nu am putut să nu remarc totuşi avalanşa de oameni care se perinda neîntreruptă prin toate muzeele pe care le-am vizitat. În mare parte, compusă din turişti, dar şi din mulți localnici. Pentru că, da, activitatea culturală prolifică a Vienei nu este absorbită doar de cei în trece, ci, în mod deosebit, de vienezi. Sunt mari consumatori de cultură.

Fără a presupune că acesta din urmă ar fi singurul factor determinant, nu poți să nu constați, vorbind cu ei sau, pur şi simplu, mergând pe străzi, prin restaurante, magazine, că sunt diferiți. Cel puțin, de noi şi de popoarele latine, în genere.

Recunoşti austriecii printre turişti. Au un fel de rezervă elegantă în atitudine, o linişte discretă pe chip, în mişcări, par disciplinați, atenți şi meticuloşi. Parcă fiecare îşi ştie locul, se îngrijeşte de el şi nu-l interesează capra vecinului decât dacă îi încalcă regulile propriei grădini sau pe cele ale obştei. Fără prea multă forfotă, grabă cu sau fără rost, gâlceavă sau vociferări care să te bruieze, apariții de prost gust de orice fel. Şi stilul lor vestimentar simplu şi rafinat mă face să cred că oamenii ăştia au înțeles bine şi au integrat deja de mult timp şi în toate lecția lui da Vinci: Simplicity is the ultimate sophistication.

Transpare prin toți porii binefacerea de a aparține unei societăți civilizate care a lustruit dintotdeauna şi necontenit la produsul acesta. Ca în toate societățile care şi-au purtat de grijă.
Totuşi, cunosc şi poveşti ale unor români care şi-au petrecut ani buni în Viena şi s-au reîntors. Sângele mioritic, obişnuit să se alimenteze din efervescență şi paradoxuri, pare-se că poate găsi liniştea de acolo drept nefiresc de plată. Asta dacă vă gândeați să plecați în lume.
În ceea ce mă priveşte, nu mă rețin în a spune ca frumusețea specifică acelui loc m-a cucerit întrucâtva pentru un posibil cândva.

Pe curând! 😉

Ph: “Schubert at the Piano”, Gustav Klimt, 1899

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image