Despre arta contemporană în România cu Eugen Rădescu

De ceva vreme, o chestiune şi nevoia de a face paşi în a găsi răspunsuri au început să mă bântuie cu o insistenţă sporită: ce se întâmplă în prezent cu arta în România? Ne-am făcut recent simţiţi semnificativ pe piaţa internaţională de artă, dar intern? Am apreciat drept necesar să îmi pun această problemă dintr-o perspectivă bivalentă, nu doar cea a artistului, cât şi din cea a receptorului şi am rămas în această etapă la două întrebări esenţiale: cum îşi găsesc locul pe piaţa de artă artiştii emergenţi? şi ce anume, pe planul cauzelor specifice, generează reticienţa sau dezinteresul indivizilor de a face parte dintr-un public consumator de artă?

Subzistă vădit şi un interes personal, din poziţia artistului de a afla răspunsuri, dar acest interes nu rămâne cantonat aici. Arta te mobilează şi te înnobilează, se spune, dar cu toate acestea, se pare că acest mesaj şi-a pierdut din forţa motivaţională. Publicul s-a subţiat şi a pierdut din gradul de receptivitate. Putem lesne pune acest fapt pe seama unor motive generale, cum ar fi lipsa unei educaţii culturale sau putem muta vina în cealaltă tabără, a artistului, a calităţii ofertei sale şi a modalităţii în care o comunică publicului. De asemenea, deloc de neglijat în această ecuaţie ar fi şi problema spaţiilor şi instituţiilor care „ar trebui să fie cât mai multe şi să ofere produse artistice diversificate şi închegate”, spune Eugen Rădescu – lector la Universitatea București, co-directorul Bucharest Biennale și managing director al CREATIVE EVOLUTION, agentie de PR specializată pe relatia corporate-artă.

Întrebându-l despre profilul consumatorului de artă din România, mi l-a descris drept “discret şi temător”. Pe lângă insuficienta existenţă a spaţiilor şi instituţiilor profesionale, care nu profită nici consumatorului, nici artistului, Eugen a integrat în lanţul cauzal şi faptul că, în prezent, “România nu stă prea bine la capitolul ofertei artistice şi culturale, care e necesar să fie variată şi valabilă. Ori, din păcate, nu există decât puţine produse bune sau foarte bune, ceea ce nu permite crearea unei pieţe şi, în consecinţă, nici a unui public matur în acest sens”.

În acest context, ce se întâmplă cu tinerii artişti? Cum pot ei depăşi handicapul acestor posibilităţi restrânse de afirmare? “Aici intervine şi capacitatea lor de a se adapta realității în care trăiesc. E nevoie de dorința lor de a ieși din atelier și de a se expune, de a expune, de a comunica cu publicul, de a-şi crea un networking curat şi bine pus la punct. Toți vor asta, puțini reușesc. Nu doar lipsa instituţiilor care să aibă în program expunerea de artişti emergenţi este problema, ci şi faptul că, de multe ori, nu există determinare până la capăt tocmai din partea artistului”.

Deşi pare că se sustrage unei definiţii precise sau poate e timpuriu ca aceasta să fie formulată, Eugen Rădescu notează totuşi nişte elemente care îi sunt indispensabile artistului de astăzi: “Ar trebui să aibă o bază teoretică, să citească mult, să se lase convins să descopere realitatea, să fie implicat social. Să îşi lărgească deci sfera de cunoaştere şi să îşi dezvolte imaginaţia, care să se concretizează în produsele sale artistice, în calitate. Apoi, PR-ul, networking-ul sunt de importanţă vitală. După cum am spus, nu cred în artistul boem care nu îşi scoate munca şi pe sine în afara propriului atelier.”

Artistului îi revine aşadar cea mai mare parte din sarcina nu uşoară de a fi mijlocitorul între arta sa şi public, de a contribui într-un final la crearea şi educarea acestuia. Poate, mai mult decât în alte timpuri sau în alte locuri, artistului de azi din România i se cere, pe lângă calitatea produsului artistic, curajul de a nu sta ascuns şi voinţa de a nu abdica în acest proces.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image