Arta provocatoare a unui om pătrunzător, Liviu Bulea: despre memoria locurilor, industrializare, lupta cu cancerul şi comunitatea gay

L-am întâlnit pentru prima dată într-o conferinţă în care cei trei artişti prezenţi erau invitaţi să vorbească despre procesul lor artistic. Liviu a luat primul cuvântul aparent fără nicio emoţie şi, întrucât nu îi cunoşteam încă prea bine munca, mă aşteptam ca discursul său să se construiască în jurul cumunităţii gay de care aparţine (conferinţa a fost un eveniment adiacent expoziţiei colective WOW. War of Worlds în care Liviu Bulea a expus un zid din ciment „vandalizat” cu imagini şi fraze stereotipice desprinse din pornografia homosexualilor, întâlnite în toaletele publice), dar lucurile nu au stat chiar aşa.

Aveam în faţă nu doar un artist interesant şi provocator, ci şi un tânăr a cărui poveste de viaţă relatată cu atât de multă asumare, onestitate şi cu un zâmbet pe buze m-a frapat şi m-a făcut să plec de acolo chestionându-mă dacă propriile tristeţi nu sunt decât puerile şi născocite mofturi în faţa existenţei. Liviu a depăşit cancerul la o vârstă fragedă şi mărturiseşte că „umorul şi gândirea pozitivă mi-au fost de un considerabil ajutor”, că momentul a născut în el optimismul şi îndârjirea de a lupta pentru pentru tot ceea ce îşi doreşte să facă întrucât „timpul pe aici e scurt. Nu mi-e teamă de moarte care e o trecere inevitabilă, ci mai mult de viaţa aceasta care e imprevizibilă, aşa că vreau să valorific în timpul meu tot potenţialul de care dispun. Mă simt binecuvântat că am primit darul de a crea”. Acelaşi om care, în timp ce vorbeam şi îi scrutam mimica echilibrată şi senină, îmi spunea că vrea să răspândească în jurul său doar bunătate, ca pe o datorie individuală pentru binele tuturor. Un cuvânt care în faţa formaliştilor şi anti-sentimentaliştilor sună poate desuet şi prea puţin cool. Eu îl iubesc.

Liviu Bulea este un artist în vârstă de 28 de ani, născut în Turda, ce lucrează în prezent în Cluj-Napoca. Prima expoziţie realizată într-o galerie comercială (poate fi vizionată până pe data de 13 ianuarie 2018 la IAGA Contemporary Art, Cluj-Napoca) şi, de altfel, ultima în ordinea apariţiilor sale, curatoriată de Olimpia Georgeta Bera este intitulată #808080, titlu ce reprezintă în limbajul HTML codul culorii gri, ce are strânsă legătură cu Turda, oraşul său natal: „Gri erau locurile unde mă jucam: beciurile blocurilor comuniste, spatele blocului sau fabricile părasite (…). Amintirea mea cea mai pregnantă e legată de fabrica de ciment, care acoperea întreg oraşul cu un strat subţire de praf, gradul de poluare a oraşului fiind extrem de ridicat. Betonul a devenit ulterior pentru mine o metaforă a societăţii în care trăim”.

Artistul Liviu Bulea nu este de altmiteri la prima experienţă în care transpune vizual o accesare a memoriei sale legată de mediul industrializat în care a copilărit. O mărturie în acest sens este depusă şi de proiectul The Earth Underneath the Grey Dust, reprezentând o mică grădină creată peste care Bulea a turnat zilnic praf de ciment până când peisajul construit a părut ca de la bun început realizat exclusiv din ciment. O interpretare a conceptului artistului, care ar trebui să ne intereseze pe toţi cei care am trăit sau trăim într-o asemenea realitate, este dată şi de teoreticianul şi curatorul Răzvan Ion: „Mecanismul lui de punere în scenă e foarte adânc și necesită cercetare ulterioară. Praful de beton care acoperă orașul său natal e transformat într-o pictură sau o sculptură care amintește de trauma unei comunități afectate profund de schimbările postrevoluționare din România. În Turda, când ploua, legumele se transformau în beton datorită prafului de ciment expulzat în atmosferă de fabrica din apropiere. Bulea redă procesul traumatic într-o instalație care emoționează și creează o atenție neobișnuită asupra unor procese sociale pierdute într-o memorie selectivă”.

Eu provin dintr-o zonă care ridica eventual alte ineluctabile probleme, dar în care verdeaţa a prisosit prin comparaţie. Îmi amintesc mai degrabă de-a v-aţi ascunselea prin păduri sau de expediţiile strengăreşti în care ne jucam de-a furatul fructelor necoapte din copacii care existau în abundenţă. Cu toate acestea, lucrurile s-au schimbat până în prezent şi acolo. Totodată, viaţa m-a pus în faţa alegerii de a migra către alte locuri, în care, în ciuda altor avantaje, dimineaţa mă întâmpină respiraţia unui aer poluat şi o priveliştea betonată. În timp, riscul de a nu mai vorbi despre o memorie selectivă, cum spune Răzvan Ion, ci despre o experienţă generalizată care se actualizează continuu este majoră. Iată, de ce consider că mesajul lui Liviu Bulea este pe departe de a nu da teme actuale de gândire, de a nu resuscita conştiinţe care încă mai au măcar fărâma îndărătniciei de a nu cădea în platitudine. Aşa cum însuşi Liviu spunea plastic şi trist deopotrivă, ne-am înconjurat cu beton, „el oferindu-ne protecţie faţă de natură, astfel natura devenind ceva ce vizităm şi nu în care trăim, devenind, de fapt, o curiozitate”.

Tema memoriei pentru Liviu Bulea nu este strict legată de oraşul în care a trăit ca peisaj industrial, ci şi de experienţa sa de acolo în lupta cu cancerul. Amintirile sale legate de acest eveniment au fost transpuse în două expoziţii, prima având centrul de greutate în propria experienţă (timp de un an după recuperare, a ţinut un jurnal care a început ca un act confesional, dar care s-a transformat ulterior în conceptualizarea următoarelor sale lucrări; câteva imagini vor fi disponibile în galerie), iar cea de-a doua s-a îndreptat către analiza memoriei spaţiului şi a obiectelor din Secţia de Oncologie a Spitalului Municipal Turda (cum ar fi peretele alb realizat din faianţa care a aparţinut secţiei înainte de renovarea acesteia). Chiar şi după finalizarea acestora, a simţit că cercetarea sa nu s-a încheiat. De curând, a avut ocazia să vadă în ce condiţii sunt trataţi bolnavii de cancer în spitalul din Satu Mare: chimioterapia se efectuează într-un spaţiu fără geamuri din subsolul instituţei. Ar ţine doar de retorică acum să formulez întrebări sau exclamaţii, deşi o indignare aproape viscerală nu poate fi suprimată prin niciun fel de formulări elegante…

În ultimul timp, a revenit intens la lucrul cu ready-made, la pasiunea de a colecţiona obiecte, mai mult decât de a le produce, a căror simbolistică o reformulează şi reintegrează în propriile concepte. „Liviu Bulea poate fi considerat «a social practise installation artist». Recuperează fragmente materiale aparent inutile, dar care provin din contexte precise. Peretele spitalului unde a fost tratat în adolescență («About white»), bordura orașului unde a copilărit, bucăți de beton dintr-un mall care s-a construit peste o comunitate”, Răzvan Ion. De asemenea, „în lucrările sale nu uită de o altă comunitate căreia îi aparține, cea queer. Nu numai că nu uită, dar lucrează des și intens pe temă, agită și desparte idei, le desenează, le proiectează, le aruncă spre dezbatere, într-o societate încă uluită de curajul său asumat frontal”.

Nu şi-a dorit să fie să fie catalogat un artist queer, dar şi-a dat seama că munca sa interferează cu această latură personală inevitabil, aşa că a ales într-un final să îşi asume integral acest rol. Nu urmăreşte să impună nimic altora, dar îşi doreşte ca, prin arta sa, să familiarizeze oamenii cu acestă realitate în care unii dintre noi trăiesc: „Cu toate că nu există o cultură gay în România, nici măcar underground, mi-am asumat acest rol. Lucrările mele pe această temă sunt mai puţin conceptuale spre deosebire de ceea ce produc în general. Indiferent de reacţiile pe care le pot stârni, am ales să transmit mesajele clar şi direct”.

Ca o concluzie a discuţiei noastre, l-am întrebat despre planurile de viitor: va pleca pentru un proiect in Graz, Austria, după care pregăteşte o expoziţie în Bucureşti în decembrie 2018. De ce atât de mulţi artişti români aleg să plece din România? „Pentru că nu există o piaţă de artă pentru artiştii emergenţi. De exemplu, toate lucrările pe care le-am vândut anul trecut au fost achiziţionate doar de colecţionari străini. În plus, în afară, însăşi expunerea îţi este plătită, ceea ce se întâmplă doar uneori în România. De aceea, mulţi artişti de-ai noştri fug spre galeriile comerciale, în ideea că vor vinde, ceea ce mie nu mi se pare o bună strategie. În ceea ce mă priveşte, am încercat mereu să lucrez pe proiecte plătite expuse în muzee de artă sau spaţii independente, fără să devin o făbricuţă de făcut lucrări pentru bani. Din păcate, este o realitate la noi că nu se alocă bani suficienţi pentru artă, însă acest lucru devine nejustificat o comoditate sau o scuză pentru mulţi. La toate acestea, aş mai adauga şi faptul că nu prea există centre de artă. În Cluj, de pildă, avem Fabrica de Pensule şi Centrul de Interes care însă îşi are fiecare locaţiile în diverse spaţii private şi nu într-unul susţinut integral de către stat”.

Pe Liviu Bulea, îl mai putem găsi şi la galeria de artă contemporană Visual Kontakt din Cluj Napoca, a cărui fondator, vicepreşedinte, dar şi curator este. Keep in mind că îl aşteptăm şi pentru o viitoare expoziţie în anul ce vine la Bucureşti. Da, pare că nu are stare! 

Galeria cuprinde imagini din #808080, The Earth Underneath the Grey Dust, About White, Crypto şi din jurnalul personal:

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image