7 martie ’17. „Frumuseţea exprimă profundul prin absenţa lui”

Citeam deunăzi în “Partea nevăzută decide totul” a lui Patapievici următoarele: „Ceea ce este mai profund nu poate fi exprimat: din acest motiv, pentru veritabila profunzime, scrisul este mai mult o notaţie mnemotehnică decât o expresie adecvată şi completă a lucrurilor.”

Până a duce discuţia înspre artişti – punct în care, fără a-l contrazice, mi-a dat cel puţin de gândit – nu am putut decât să fiu de acord. Când eşti în drum spre înţelepţire, jocul limbajului ţi se poate părea un deziderat. De ştii să-l mânuieşti, poţi cădea în capcana crezului că-ţi este o confirmare a unui oarecare superlativ al inteligenţei. Fără a fi absolut departe de adevăr, este totuşi neadevărat. Odată ce ai un limbaj căruia poţi să îî asociezi atributul de “erudit”, acesta nu devine decât o simplă unealtă, o chestiune de tehnică şi nu de esenţă. Aşa cum desenul e o chestiune de tehnică pentru pictură. Poate, de aceea, portretiştii la comandă rapidă pe care îi vedeam în copilărie pe litoral, de pildă – am şi eu un portret – nu au devenit mari artişti. Unii, poate că da, alţii, poate că erau forţaţi de varii circmstanţe să facă asta, să se limiteze, dar unii, pentru că atât puteau. Nu mai departe de o tehnică bună, ceea ce nu înseamnă creativitate. Artă.

Revenind la scris sau vorbit, există un punct din care cuvintele au un handicap. O incapacitate de a exprima complet toate profunzimile. Eu am experimentat asta şi nu cred că sunt singulară în peisaj. Moment în care tinzi fie de a căuta mai multe explicaţii pentru a atinge acel concept al cărui cuvânt lipseşte, fie de a te reduce la tăcere, conştientizându-ţi imputinţa de a atinge verbal acea profunzime.

În ceea ce mă priveşte, cred că acesta e motivul cel mai puternic pentru care prefer comunicarea prin vizual, prin pictură. Mi se pare o formă mai aproape de acurat şi complet de a comunica, deşi cu riscul asumat de a avea un public mai restrâns, cel cu putinţa de a înţelege. Asta pentru că implică mai mult decât inteligenţa minţii, pe cea a sufletului, ultima, poate chiar mai mult decât prima.

Dar continuă Patapievici: „Nici măcar marii artişti nu reuşesc să exprime cu adevărat profundul ca atare. Ceea ce numim la ei frumuseţe nu este decât expresia, pe care o simţim perfectă, a ceea ce, de fapt, lipseşte. Frumuseţea exprimă profundul prin absenţa lui”.

Frumuseţea exprimă profundul prin absenţa lui. Tind să cred că da… Însă îţi arăta că există acel profund care pare a lipsi şi care poate fi cunoscut doar pe calea simţului, al imaginaţiei, al intuiţiei. Şi în cazul artistului care creează, şi în cel al privitorului care percepe. Cel puţin, asta i-aş răspunde eu lui Patapievici în completare.

Imginea serii @ Elicia Edijanto

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image