6 aprilie ’17. “Încă mai există mister”, Anaïs Nin

Ieri, o încercare de răceală mi-a pus pioneze în pijama, înfipte în salteaua patului. Ştiam că azi o să mă învârt vreo jumătate de zi ca un titirez în atelier şi nu doar ca să recuperez timpul pierdut, într-un sentiment de culpă pentru desfătarea la care mă făceam abia cu o zi în urmă părtaşă. Conştient. Adevărul e că viaţa mea se împarte între două extreme: cea în care ţâşnesc voluptos ca un suc acidulat sub presiune, implicată, dinamică, eficientă şi zile pe care mi le ofer ocazional în care mă diagnostichez ca trântor paradisiac.

Ultimele sunt ca o pauză totală de la viaţa de zi cu zi, în care am căpătat în timp o dexteritate naturală să primesc, să dau, să fac, să gândesc doar ce îmi induce o stare de bine. Unii au fost contrariaţi de starea asta a mea eterică din astfel de momente, alţii mi-au cerut reţeta, alţii nu au înţeles-o, eu ştiu doar – cred, de fapt – că toţi avem nevoie de o zi din când în când în care să ne aparţinem exclusiv. Breşa pentru fiecare cred însă că e atât de personală ca formă, încât mă lipsesc din capul locului de încercarea de a da indicaţii de vreun fel.

Ca o pisică persană tăvălită între perne, am citit toată ziua. Mă aştepta de vreo două zile Incest. Din jurnalul dragostei în varianta necenzurată, Anaïs Nin, pe care mai mult o răsfoisem în timpul dintre timpii în care mă ocupam cu alte lucruri. Are ea un stil romanţat de a scrie ce te farmecă, de a vorbi direct din emoţional, fără a cădea pradă superficialului, din contră. O scriitură erotică şi jurnal pe deasupra, pentru care am avut dintotdeauna o atracţie – numai potrivit pentru starea mea de spirit de ieri.

Pe Anaïs Nin o descoperisem cândva, prin liceu şi îmi amintesc că, la acea vreme, mă lăsasem mai mult impresionată de nonconformismul ei, de multitudinea şi valenţele stărilor pe care le împărtăşea. Acum, cred că am experimentat nevrând un ochi mult mai critic.

Dacă scriitura sa nu o pot cataloga altfel decât de o frumuseţe răpitoare, tipologia personajul întruchipat de ea mi-a dat de gândit. Nu de judecat, doar de gândit. O femeie care, în urma tragediei de a fi părăsită de tată la vârsta de 11 ani, moment în care a început să îşi ţină jurnalul, şi-a dezvoltat treptat o iubire dependendă de ceilalţi de o sensibilitate covârşitoare, un tipar de cucerire şi de pedepsire a bărbaţilor pentru abandonul patern, o formă de narcisism.

Un jurnal încărcat de emoţie dusă până la paroxism, pasiune, complexitate umană, analiză lucidă, ce dezvăluie poveştile de dragoste ale lui Anaïs Nin cu personaje celebre ale vremii, dintre care Henry Miller sau Otto Rank, dar şi relaţia incestuoasă cu tatăl regăsit, pianistul şi compozitorul cubanez Joakin Nin. O carte provocatoare, care merită citită, recitită, dar nu într-o stare de adulaţie imediată, ci mai degrabă de analiză.

Dintre frânturile de text pe care le-am subliniat, las câteva citate:

„Această copulaţie între bărbat şi femeie în însuşi cuptorul creativităţii este o nouă monstruozitate a unui miracol. Va tulbura cursul planetelor, va altera ritmul lumii şi va lăsa universului o cicatrice”

„Trebuie să mă las să curg în mai multe direcţii. Măcar am învăţat un lucru important: să gândesc, dar să nu gândesc prea mult – ca să pot să mă desprind şi ca, atunci când apar evenimentele, să nu fi construit un baraj intelectual în calea lor, intervenind în fluxul vieţii prin pregătiri scrupuloase”

şi preferatul meu

„Pe majoritatea oamenilor, cunoaşterea îi privează de simţul miracolului, dar acest simţ al miracolului şi al misterului e ca teama sălbaticului de focul misterios până descoperă principiul acestuia şi învaţă să-l stăpânească. EU ZIC CĂ DUPĂ CE ŞTIM TOT CEEA CE E DE ŞTIUT, ÎNCĂ MAI EXISTĂ MISTER ŞI MIRACOLUL ÎNTR-UN SENS MAI PROFUND”

Imaginea zilei @Carl van Vechten, Anaïs Nin, 1940

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image