2 martie ’17

Imaginea zilei @Nina Leen, 1948

Ieri, am avut una dintre acele zile în care inspiraţia îmi dă ca o hoaţă târcoale, dar mă ocoleşte elegant. Sufăr rar de lipsă de inspiraţie, imaginaţia îmi dă repede nişte idei, gânduri, imagini de care să mă agăţ, iar, apoi, eu încep să-mi croşetez meticulos poveşti pe marginea lor. Problema e când, deodată, mă văd cu un noian de poveşti în braţe. Dar bine, pe care o aduc pe pânza pentru pictură acum? Sunt atât de legate între ele încât simt că alegerea uneia în detrimentul celorlalte îmi va ciopârţi esenţa ideii. Îmi lipseşte firul acela care le conectează şi pe care trebuie să îl intuiesc, să îl simt… E un tumult atât de liniştit, un paradox provocator şi, totodată, plăcut pe care îl simt doar în clipele astea.

Mă aşez la măsuţa mea intimă cu vedere spre geam şi privesc aşa un timp. Unii ar putea cataloga asta o privire în gol sau o reverie diurnă, dar, de fapt, mintea mea e atât de profund concentrată şi rapidă în acele momente încât, dacă aş încerca să vorbesc cu sunet, acesta ar pierde la hăt distanţă şirul gândurilor. Probabil, de asta, îmi aleg mereu cam acelaşi loc şi experimentez acelaşi tip de privire penetrantă, dar distantă înspre fereastră. E ca şi cum mă feresc de orice imixtiune exterioară. Păstrez totul într-un soi de simplitate, care îmi lasă interiorul să tureze până la capacităţile lui maxime.

Pe la orele 16, lucrurile începuseră să se cristalizeze în mintea mea, dar simţeam totuşi că un ceva îmi lipseşte. Iar când simt…,simt, ştiu că trebuie să ascult de trăirea asta. Ea trage linia la final tot timpul, nu eu.

Între timp, şi un alt gând se strecurase subtil pe lângă celelalte. A venit primăvara. Ştii tu, anotimpul tău preferat. Nu mă mişcă prea mult semnalele sociale ca sărbătoarea mărţişorului, deşi îmi place că unii trăiesc o bucurie a lor în astfel de zile. Urmăresc însă atent, cam aşa cum face o pisică atunci când se uită după o vrabie, semnalele naturii, trecerile sale în alte paradigme, dintre care dezmorţirea celor amorţite în sezonul rece îmi procură un inc juvenil de fiecare dată.

Privind cu coada ochiului pe geam la soarele discret, jubilez, îmi pun repede un sacou din lână pe mine (trebuie să mut paltoanele de aici, gata, cu voi!), pălăria (să o iau sau nu? hai, da, merge la sacoul ăsta şi nu-mi contrazice primăvara) şi o tai spre Calea Victoriei.

Îmi iau o cafea la pachet de la Starbucks, fac câteva fotografii pe drum, ma opresc scurt la un magazin cu ţesături, intru şi la galeria de la Cercul Militar şi îmi termin plimbarea la Humanitasul de pe Regina Elisabeta.

Wow, ce dor mi-era de plimbările la pas de primăvară! M-am întors acasă aşezându-ma aproape direct în faţa şevaletului. Gândurile-mi erau atât de clare, simţurile receptive, totul avea acum o coeziune lină.

În timpul plimbării, m-a încercat o nostalgie a vremurilor în care aveam obiceiul să ţin un jurnal. De ce nu o mai fac oare? Şi, dacă aş face-o, ce-ar fi dacă nu aş stabili că îi sunt unicul cititor? Cumva, fără să am un dialog prea lung cu mine pe tema asta, m-am întors acasă hotărâtă că, de azi, voi începe să-mi scriu din nou gândurile. Aici.

Imaginea zilei @Nina Leen, 1948

1 comment

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image