4 mai 2017. Din jurnalul intim. “We live in a rainbow of chaos”, Paul Cézanne

M-am aşezat cu D. în locul meu preferat de la bar şi am privit în tihnă în golul gândurilor mele de atunci, ameţind cu gin greutatea ce o purtau. Am avut o tentativă să-mi descriu lui starea, dar ştiinţa incapacităţii mele de a vorbi despre propria persoană atunci când e vânturată de neguri, când ori sintetizez cu o vorbă rece de şarpe trăirea ca şi cum aş spune într-o doară „Plouă!”,ori dramatizez nefiresc detalii parcă anume ocolind esenţa (mintea mea cea hoaţă), cumulat cu o lene viscerală inoculată de soarele care a lipsit prea mult, m-au făcut să înăbuş din faşă pornirea de a povesti. Se rezolvă de la sine, îmi zic. Ba nu se rezolvă chiar aşa şi stii prea bine, replică tăios veşnic neastâmpăratul, supremul gigi-contra alter ego. Mai sorbesc o gură de gin, încercând să ghicesc ca pe un imperios gustul apei tonice.

În drum spre casă, mă gândeam că, uneori, îi admir pe cei care au nestinghereala de a vorbi necontenit despre ei înşişi, care simt că universul le este dator să îi facă buricul atenţiei celorlalţi. Egocentrismul e la rang de floare, disponibilitatea celorlalţi e o condiţie sine qua non a propriei existenţe, ei sunt îndrituiţi prin însăşi simpla lege a acestei existenţe să acapareze cu sinele tot ce e, cuvântător sau nu. „Eu sunt! Eu ştiu! Eu vreau!”. Doamne, ce îi admir în inocenţa lor. Naivitatea îi scuteşte de ţesăturile complicate ce le experimentează unii, ţesături ce concurează cu fineţea şi fragilitatea pânzelor de paianjen care se adună şi tot se adună în minţile mai rezervate, care simt ca pe o îndatorire a decenţei să-şi poarte singure de grijă în discreţie.

Tu poţi avea o casă în ruină, dar ce importă? Şi dacă o reclami, şi dacă nu, ei sigur au măcar un dulap prăfuit pe care îl anunţă înainte să apuci tu măcar să deschizi gura, iar dulapul trebuie cu maximă urgenţă lustruit pentru că, vai!, nenorocitul acela de praf le lipeşte nările în somn şi, dimineaţa, fac criză de astm. Îţi pun în mână o lavetă şi te priveşti complăcându-te în rezolvarea minorele primordiale ale acestei lumi. Musteşti un zâmbet ironic, apoi, renunţi şi la ironie pentru că nu face folos şi râmâi cumva cu gândul că si un bine mărunt făcut e tot un bine. Te-ai ales cu un dar, chiar dacă nu tu ai fost cel ce l-a primit. Dai naibii şi absurdul situaţiei şi îţi întăreşti aprecierea – ca să nu o transformi în glumă autosuficientă – a celor apţi de a-şi îneca cele mai multe ecouri tăcute, împroşcându-le cu stropi mari pe unde se nimereşte.

În timp ce ei îşi respiră uşor somnul, tu îţi aduci aminte că ai treabă la casa căreia ploaia i-a desprins un burlan. Noaptea a căzut peste urbe, deci te poţi strecura nevăzut, pasul a învăţat prin exerciţiu să fenteze forţa gravitaţională, te poţi lăuda că nu disturbă nici firele de iarbă aţipite. Doar păsările de noapte ce-ţi mai simt prezenţa, dar printr-un pact tacit, v-aţi înţeles ca fiecare să-şi vadă de treaba sa. În spaţiul şi timpul acestea, eşti pe cont propriu. Te relaxezi, la urma urmelor niciun drac nu e mai negru ca noaptea, iar pe doamna noapte ai învăţat-o că nu mai ai frica ei în sân, aşa că nici ea, doar nu-i proastă, nu se mai dă în stambă ca pe vremuri.

Ce ai nou în bibliotecă? Emil Brumaru, Gellu Naum şi Yukio Mishima. Care să fie? Da-l încolo de burlan! Ia, să vedem, cât îi place să stea aşa, crăcănat, inconfortabil? Ai zice că are o nesimţită durere în fund, dar ştim amândoi cum aşteaptă ca un ţânc impertinent, cam prostănac zvâcnirea acelui nerv al tău care-şi adună îndată ceata de îngeri şi îl repară chirurgical. Cred că îi place la terapie intensivă, asta o fi de fapt cauza insistenţei sale. Sau ţine morţiş să predice ca vechii predicatori despre suişurile şi coborâşurile vieţii, nu cumva să-i scapi definiţiei de om.

Împing din greşeală de pe masă „Amintiri din rai” a lui Brumaru, care imploră în nevinovăţia coperţilor sale să fie ridicată de pe jos, unde s-a plantat într-o şpagată. O pagină îndoită se uită mustrător spre mine, fix numărul 57, anul de naştere al tatei, iar privirea îmi cade abia dezmeticită pe un gând (ce prevesteşte un altul, la alt purtător) ce s-a aşezat pur si simplu pe undeva, pe la mijlocul paginii, cuminte, discret: „Banalele magazine de obiecte casnice mi s-au părut nedemne de orgoliul meu de înger”.

Mi-am adus aminte de şevalet şi liniştea boierească ce l-a năpădit de vreo săptămână. M-am scuzat în faţa lui zilele trecute, cu ochii aruncaţi mai mult pe pereţi, vinovată, eu, el, nesimţitor şi alb, deşi despărţirile ne-au făcut deseori să ne potrivim şi mai îndărătnic. Câteodată, au făcut chiar ca ghioceii să înflorească grabnic şi cutezători, violeţi şi albaştri. Azi, îl scot deci afară, la aer, ca pe vremea impresioniştilor. Dar nu, nu ca impresionişti! Cine s-o prinde, graţie lui, gândesc aşa, ca într-un ultim gând sub soarele ce se pregăteşte să se închine după peretele terasei mele, cine ştie cărui zeu cunoscut sau necunoscut..

Imaginea zilei cu The Thinker, Auguste Rodin

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image