30 martie ’17. Aristocraţii mei

Mulţi nu au o diplomă de la societate, aşa că le-am putut da titularura asta doar cunoscându-i, ascultându-i, observându-i, intuindu-i. La o privire atentă, constant că i-am regăsit pe atâtea trepte în ierarhia socială şi în atâtea contexte socio-profesionale, încât nu pot extrage un numitor comun de aici. În tenişi, în pantofi, din spatele biroului sau în faţa şevaletului, figuri publice sau necunoscute, librari, muzicieni, antreprenori, medici s.a.m.d. – da, mi-e clar că, pornind de aici, nu mă ajută să-i definesc. Ce au ei frumos sunt alte lucruri din care, dacă m-aş strădui să le comprim în câteva cuvinte, ar rezulta apelativul aproximativ de „spirite fine”.

De unde această fineţe? Doar ca să nu lipsesc ecuaţia de toţi termenii ei, spun şi că se prea poate să fie vorba şi de ceva moşternire genetică ce a dat anumite înclinaţii sau influenţa unei sănătoase educaţii timpurii. De la un punct însă, aceastea nu mai grăiesc suficient în lipsa unor alegeri individuale articulate într-un anumit sens. Deci e vorba de Alegere. Ca să pornesc de undeva în a-i caracteriza pe aceşti aristocraţi ai mei, o să mă leg prima oară de câteva obiceiuri ale multora dintre ei.

Citesc. Citesc mult. Şi cărţi bune. N-au înghiţit total momeala că e suficient să citeşti zeci de articole pe săptămână, fie chiar pe teme variate, fie chiar din surse bune. Să parcurgi o carte de la prima pagină pană la ultimul cuvânt e un exerciţiu de atenţie concentrată, perseverentă, forţează mintea să iasă din tiparele cu care s-a obişnuit să lucreze, te pune în postura să vezi multiple unghiuri din care poate fi privită o singură chestiune, te face să cunoşti orizonturi care nu erau în gama uzuală, proprie de percepţii – şi toate astea intră în bagajul nostru de viaţă. Pe scurt, îţi deschide mintea şi o ajută să se flexibilizeze. Şi flexibilitatea asta o scoate din ungherele strânse ale convingerilor, din clişee, stereotipii, prejudecăţi şi din orice alte forme ale unui intelect poate perspicace, dar nerafinat… Şi, da, se vede. Cel puţin unor ochi, aproape le ţipă în retină.

Au gust pentru cultură. Muzicală, cinefilă, a artei plastice etc – între ele, pot să pun atât un „şi”, cât şi un „sau”. Nu sunt neapărat artişti, nici musai pasionaţi înrăiţi, deşi pot fi amândouă, dar ştiu că a servi câte o asemenea gură de calitate măcar din când în când le mobilează în timp interiorul tot calitativ. Deseori, pofta vine şi mâncând.

Nu suferă de sine, nu exagerat. Cel puţin, încearcă să nu-i deranjeze pe alţii cu asta. De fapt, eul care nu ţipă disperat ar fi o consecinţă (doar parţial) a celor mai sus spuse, a unei minţi educate. Am întâlnit câţiva cu un potenţial enorm, dar care atingeau o extremă în sens opus – cea a îndoielii asupra suficientei desăvârşiri a sinelui care le stătea ca un tăvălug în faţă, îi impedica să iasă prea în faţă şi să se descopere şi altora. Oricum, chiar şi când o fac, au o graţie a lor, ceva ce îi împiedică să cadă în vulgaritate, snobism, în prea multe clişee (şi originalităţi exacerbate – tot un clişeu) sau forme în care doar minţile mărunte pot găsi un conţinut relevant pentru ceva. Cum spunea cândva Maiorescu – forme fără fond. Scriind paragraful asta, mi-am adus aminte şi de Eliade: „Ce oameni excepţionali trec pe lângă noi anonimi şi noi admirăm prosteşte atâţia neghiobi numai pentru că au vorbit de ei presa şi opinia publică”. Cred că presa, opinia publică au scăpat în peisaj şi valori, chiar dacă par adesea rătăcite în contextul general, însă ce ştiu sigur e că sunt şi mulţi aristocraţi ce trec drept…anonimi.

Gândesc cu capul lor până la capăt. Refuză să se dezbrace de sine doar pentru că pretinde de la ei asta direct sau indirect un grup social, un public şi opinia lui, pr-ul personal sau cine o mai fi. Îşi păstrează nişte limite de acţiune ale decenţei faţă de ceilalţi, în interiorul cărora îşi rezevă dreptul de a-şi juca propria viaţă, după propriile reguli.

Aceştia sunt Aristocraţii Mei. M-a întrebat de curând cineva dacă am modele în viaţă şi care sunt – i-am răspuns că am prea multe, dar nu pot să-i spun care. Parte din ei, aşa cum am spus deja, sunt ceea ce Eliade numea „anonimi”. Alţii, nu. Poate cuvântul „model” e cumva forţat, dar cert e că sunt oameni care m-au inspirat în diverse feluri, pe diferite paliere, chiar daca nu au ştiut. Şi poate asta e şi frumuseţea lor, că nu încearcă să o facă, ci pur şi simplu plenitudinea lor se revarsă natural, ca o simplă consecinţă a verbului „a fi”.

Cred că au rămas strânşi într-o mână mică în masa societăţii, dar îmi păstrez idealismul de a crede şi că trenul nu e încă pierdut.

Imaginea zilei @Salih Agir

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image