3 aprilie ’17. Manifesto

Manifesto, scris, produs şi regizat de Julian Rosefeldt, cu Cate Blanchett în distribuţie este una dintre cele mai bune producţii cinematografice pe care le-am vizionat în ultimul timp. Fiind momentul de închidere a festivalului de film experimental BIEFF 2017, am avut ocazia să îl văd la invitaţia unui bun prieten, Iulian Morar, care a avut experienţa interesantă de a avea o apariţie alături de Blanchett într-una dintre poveştile în număr de 12 prin care a vorbit această peliculă.

Un film de artă ce chestionează condiţia artistului în societatea de astăzi, prin realizarea unor colaje ideatice între peste 60 de manifeste datând cu începere din secolul XVIII, transpuse într-o manieră contemporană, prin glasul unor poveşti de viaţă ale unor personaje din actualitate. Cate Blanchett a fost protagonista acestor 12 secvenţe, intrepretând 13 roluri (într-una dintre ele, dialoghează cu sine, deopotrivă în calitate de prezentator de ştiri şi de reporter).

Dacă am scăpat vreo câteva nevăzute, sunt oricum puţine roluri interpretate de-a lungul timpului din recuzita sa cinematografică. E garantată o slăbiciune veche a mea pentru Cate Blanchett din rândul personalităţilor care fac înconjorul mapamondului în timpurile astea, datorată vigurozităţii vocii, frumuseţii distinse, neîncălecate de stridenţe demonstrative, dar şi versalităţii în jocul actoricesc. În ordinea acestei ultime idei, mă pot gândi la Manifesto ca la un teren propice de manifestare a flexibilităţii sale, în care am găsit un artist transhumat într-o multitudine de ipostaze pe care le-a îmbrăţişat cu largă naturaleţe, credibil cel puţin pentru percepţia simţurilor mele. Cu atât mai mult cu cât filmările au avut loc pe parcursul doar a 12 zile într-un Berlin de iarnă ce nu a permis prea multe impovizaţii şi cu un buget de 90 000 €.

Deşi filmul m-a ţinut într-o stare de concentrare atentă, într-o sondare continuă, o resuscitare a bagajului cultural pe care îl port după mine, mă declar parţial învinsă. Aşa cum îi spuneam şi lui Iulian la finele filmului, e una dintre acele producţii care necesită o multiplă vizionare ca să îi atingi adâncurile, să îl înţelegi în integralitatea sa şi aproape futil pentru unii fără un studiu preliminar. Desigur, o vizionare în lipsa unor cunoştinţe aprofundate în domeniul artei care să poată permite poziţionarea evenimentele pe o axă temporală poate fi provocatoare şi revelatoare oricum, făcându-ne să ne apropiem de o veritabilă înţelegere a spiritului artistic, a condiţiilor de existenţă şi a variatelor sale forme de manifestare. Ne-o putem închipui ca pe o trecere în revistă a momentelor esenţiale care au determinat schimbări de paradigmă în istoria artelor secolului XIX.

Am putut identifica, fără a le pune într-o ordine, ideile lui Filippo Tommaso Marinetti cu futurismul său, dadaismul şi, apoi, neo-dadaismul ce s-a concretizat în Fluxus, ideile lui Marcel Duchamp care au dus la mişcarea artei conceptuale într-un final, avangarda situaţioniştilor, trăirile despre vis ale suprarealiştilor, Dogma 95. Aşa cum spuneam, toate astea însumate alăturate sentimentului că parte din subtilităţile acestui film mi-au scăpat. Adaug la toate cele spuse speranţa, ca o invitaţie, că cinematografele din România nu vor omite din varii circumstanţe să aducă acest film pe marile ecrane.

PS: adaug felicitările mele puţin invidioase, dar în cel mai dulce sens cu putinţă lui Iulian Morar pentru oportunitatea de a face parte din acest proiect frumos şi mulţumiri pentru şansa-mi acordată de a-l vedea.

Imaginea zilei @BIEFF

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image