24 martie ’17. “Când ai o zi proastă, fă fotografii cu tine”

Dormisem câteva ore spre dimineaţă în noaptea de dinainte şi aş putea spune că nu-mi începusem ziua chiar extraordinar. Cu toată răbdarea lui Ioannis, aparatul de fotografiat nu mă cruţa şi-mi surprindea încăpăţânat o oarecare tensiune pe chip. “Hai, să ne plimbăm puţin mai degrabă, să vezi toate etajele”.

Locaţia era un conac vechi din zona Cişmigiu ce urma să intre în recondiţionare, ce încă mai păstra aproape palpabil aerul unor vremuri trecute. Ici, colo, vedeai câte un obiect rămas în urma foştilor proprietari – câteva icoane, două candelabre, sobe din teracotă, resturi de faianţă sau mozaic – uitat sau doar lăsat în urmă, dar care îmi provoca o plăcere lăuntrică, secretă, de parcă aş fi furat câteva clipe din viaţa cuiva. Mi-a plăcut dintotdeauna să cunosc din poveştile altora pentru că, de fiecare dată, îmi dau seama cât de…Altfel suntem fiecare şi cât de puţine trăim într-o singură viaţă de om…

Era ceva puţin princiar, puţin nostalgic, puţin misterios în acea casă. Pe nesimţite, mintea mea abandonase gândurile matinale şi începea să guste din atmosfera plăcută de acolo. Deşi am receptat iniţial cumva circumspectă vorba lui Ioannis, cu simţurile aşteptând încă efectul cafelei, am ajuns să îi dau crezare într-un final: “Când ai o zi proastă, fă fotografii cu tine”.

Mai cu o glumă, mai c-un zâmbet, mai cu o baie de soare pe balcon şi câte o ţigără fumată într-o stare de reverie diurnă în timp ce Ioannis cerceta meticulos câte un spaţiu şi-şi proiecta scenarii despre cum urma să tragem cadre acolo, m-am dat pe brazdă. Domnul architect, nu doar fotograf de meserie, îmi dădea indicaţii precise, milimetrice. “Sunt foarte exigent cu ceilalţi pentru că sunt exigent cu mine”. Dar o spunea aşa, cu o blândeţe desăvârşită încât exigenţa nu părea decât un firesc simpatic, de nerefuzat.

Pe la jumătatea orelor 18, încuiam poarta. M-am mai uitat o dată spre bolta balconului de la primul etaj şi spre copacul din faţă ce dăduse în floare şi din care am rupt ştrengăreşte câteva rămurele la venire, gândindu-mă totodată la caruselul vieţii. La neliniştea de dimineaţă, la serenitatea de acum. La faptul că, de cele mai multe ori, e suficient să alegi să-ţi îndrepţi mintea către ceva ce simţi ca pe un frumos pentru tine şi să te laşi purtat doar de acel moment prezent, iar alte lucruri se aşează de la sine. Cel puţin, cât să poată fi privite cu seninătate aşa cum sunt, amintindu-ţi că dulcele e mai dulce după ce ai gustat şi alte gusturi. Măcar puţin.

Imaginea zilei @Ioannis Stamatogiannis

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image