23 noiembrie ’17. Pisoarul lui Marcel Duchamp sau despre cum arta nu a mai fost niciodată aceeaşi

E aproape imposibil să înţelegi arta contemporană fără să arunci o privire în secolul trecut, mai precis asupra unui personaj care a schimbat radical felul în care era înţeleasă arta până atunci. A fost momentul unui declic, după care forţa unei lucrări de artă a fost dată în primul rând de Idee, indiferentă la mijloacele şi resursele folosite pentru producerea acesteia. Un val de artişti care a urmat a împins lucrurile mai departe, căruia i s-au tot adăugat generaţii, până la cea prezentă.

Se pare că îndrăzneala din ce în ce mai pronunţată a ideilor artiştilor, a „obiectelor anxioase” a debusolat deseori într-o mare măsură consumatorii de artă, care nu mai înţeleg clar reperele după care să se ghideze în înţelegerea acesteia. Cert este că aşteptarea de a vedea în continuare floricele în stilul lui Monet, cerul lui Van Gogh sau extravaganţa culorilor lui Matisse şi a trăi o plăcere extatică şi atât în faţa unui produs artistic este de fapt o neînţelegere a artei care se produce acum. Arta contemporană, mai mult ca oricând, este despre Idee, oricât de halucinant (deseori, foarte!) sfidează limitele înţelegerii obişnuite şi devine greu de digerat, chiar repugnantă sau inaccesibilă. Poţi să o accepţi sau nu, dar ca să poţi face asta, trebuie întâi să înţelegi. Ca să înţelegi, trebuie înainte de toate să cunoşti, iar acest lucru este imposibil fără un apel la istoria artei ultimilor 100 de ani.

Totul a început în 1917, când Marcel Duchamp a expus la Independents’ Exhibition din New York ca operă de artă un pisoar manufacturat şi produs în serie, pe care a intitulat-o Arteziană:

„Un obiect anxios poate fi recunoscut instantaneu prin tendinţele sale subversive. De obicei nu a fost făcut în maniera în care ne aşteptăm să fie făcută arta. Adesea atinge limitele credibilităţii, punându-se pe sine dincolo de hotarul care marchează ceaa ce este acceptabil. Obiectul anxios chintesenţial – aparent primul de acest gen – a fost pisoarul lui Marcel Duchamp, pe care l-a intitulat Arteziană şi l-a trimis la Independents’ Exhibition din New York, în 1917, sub pseudonimul R. Mutt. Mai mult decât oricare alt obiect, acesta pune la încercare asumpţiile noastre privitoare la artă şi abilitatea noastră de a afla dacă tot ce se afirmă că e artă este cu adevărat. Pisoarul cere un răspuns la întrebarea «ce este arta? » Dar Duchamp, cel mai agil şi mai pătrunzător ironist din domeniu, preferă să pună o altă întrebare: «Poate cineva să facă o lucrare care nu e operă de artă?» Înclinat întotdeauna să împingă lucrurile până la limitele lor filosofice, morale şi estetice şi intrigat să descopere ce anume este acel lucru care transformă ceva în «operă de artă», Duchamp a luat un obiect obişnuit, întâlnit la tot pasul – un pisoar manufacturat şi produs în masă –, ales tocmai pentru lipsa lui de calităţi estetice, expunându-l ca artă. A fost ca o inscripţie olografă pe cer care a schiţat tiparul lucrurilor ce aveau să urmeze: arta nu va mai fi niciodată aceeaşi. Ceea ce i-a şocat cel mai mult pe oameni a fost pregnanta lipsă de artă a obiectului şi faptul că nu a fost implicată nicio «lucrare». După Duchamp, «lucrările» de artă rezultă din intenţiile artistului, nu din pricepere sau abilităţi, care cer acţiuni repetitive care pot fi învăţate de oricine. Adevărata invenţie artistică depinde de altceva – de o despărţire de toate rutinele, de gesturi care ne distrug aşteptările. A te imita sau a te repeta înseamnă a risca să elaborezi un «stil», prin care poţi fi recunoscut şi categorizat. Prin urmare, principalul lucru constă în a-ţi contrazice sinele cât mai mult cu putinţă. Transformând un obiect obişnuit în artă, Duchamp a început apoi să răstoarne procedeul. A declarat că o pictură de Rembrandt ar trebui folosită ca faţă de masă.

Ceea ce a demonstrat Duchamp a fost că arta poate fi făcută din orice. Nu e nimic într-un obiect – nicio proprietate sau funcţie specială – care să-l facă operă de artă. Unul dintre cele mai subversive aspecte ale obiectelor de serie a fost acela că au subminat motivele obişnuite pentru achiziţionarea artei – pişoarele pot fi obţinute de oricine, într-un mod foarte obişnuit. Există în preajmă suficiente pentru a fi văzute – şi, într-adevăr, oricine le-a văzut (…). Duchamp a înţeles, poate mai bine decât orice artist al vremurilor noastre, că odată ce arta este modelată de piaţă, arta intră în coliziune cu ea însăşi, iar valoarea ei subversivă va fi distorsionată, îngropată şi greşit înţeleasă” (Suzi Gablik, A eşuat modernismul?, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2008)

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image