23 august ’17. O cameră şi un vis

Am un vis care se repetă, dar mi-e aproape imposibil să spun precis momentul în care a debutat. De vreo câţiva ani, în tot cazul. Se face că întâmplarea din acesta, care se desfăşoară după un tipar cu unele valenţe diferite de la un episod de vis la altul, se petrece sub apă. Mai niciodată nu sunt singură în poveste, ci înconjurată de tot felul de personaje umane care, la fel ca mine, trăiesc în mediul subacvativ cu aceeaşi naturaleţe cu care există în cel terestru.

Ceea ce ştiu eu şi, totodată, ştiu că ele nu ştiu, e că trăim în alt loc decât cel pentru care am fost programaţi. E ca şi cum li s-ar fi şters memoria şi ar fi devenit înzestrate cu o nouă formă de funcţionare şi o nouă conştiinţă în care, pentru un timp, a te chestiona de ce eşti acolo e un reflex la fel de slab ca cel de a te gândi dimineaţa, în momentul în care deschizi ochii la faptul că vezi totul într-o diversitate de culori şi nu monocrom.

La un moment dat însă, în aceste visuri, se produce o schismă care se propagă în lanţ: cineva, ceva reaminteşte de condiţia noastră umană care nu e menită să poată supravieţui acolo. Începe o panică generalizată, un vacarm, o zbatere a tuturor de a ajunge la suprafaţa apei, dezamorsând în tot peisajul o multitudine de bule de aer. Brusc, uită cum reuşeau să respire acolo, să vorbească fără să înghită apă, să meargă cu aceeaşi lejeritate cu care ar face-o purtându-şi corpul prin aer.

În acest timp, privesc cu detaşare întregul spectacol, ştiind că voi alege să rămân în acel loc. Nu simt frică, tristeţe sau neputinţă, nici măcar părere de rău, ci chiar mă încearcă un fel de extaz domol, oarecum disciplinat a celui care are privilegiul de a şti că posibilul şi imposibilul sunt una şi aceeaşi iluzie ca cea a unei realităţi unice. E ca şi cum mă aflu pe un platou de filmare în care toţi actorii au luat-o razna, închipuindu-şi că sunt aievea personajele pe care le întruchipează, iar eu rămân singura prinsă lucid în acea realitate construită, pe care vreau să o prelungesc.

Simt putere şi linişte şi mă las impresionată de frumuseţea albastră a adâncului. Chiar şi acum, când scriu, mi se derulează în faţa ochilor minţii rămăşiţe din aceste visuri, scurte secvenţe dominate de o plăcere intensă, cathartică în faţa albastrului marin. Mai există o secvenţă diferită de acestea care m-a marcat întrucâtva în timpul visării şi pe care am încercat să o transmut cu cât mai multă claritate în persistenţa memoriei: nenumărate bule de aer ce mă înconjoară, în timp ce doar stau liniştită între ele şi le privesc. E o imagine care ma face să mă gândesc la multiplicarea lumilor, cea pe care, într-o formă sau alta, o aduc şi pe pânzele mele.

Am tot fost întrebată de ce albastrul îmi inundă picturile, de unde această preferinţă şi, deşi răspunsul pare a fi aflat deja, nu e decât o cauză a unei cauze mai vechi. Albastrul apei mi-a fost adus în subconştient ca o consecinţă a ceva îndepărtat: camera copilăriei mele. Draperie, covoare, cuvertură, perne, două tablouri, decoraţiuni, toate în albastru, până şi multe dintre coperţile cărţilor au fost vopsite de mine în această culoare.

Acesta era locul exorcizării tuturor demonilor mei, al reveriilor diurne, al libertăţii totale. Nimeni nu avea voie să intre fără acordul meu, precum existau zile în care comandam celor de-ai casei să nu fiu deranjată deloc, nici măcar cu un ciocănit la uşă. Obişnuiau să spună: „Pocahontas a plecat pe mare”. Era un spaţiu sacru, iar ceilalţi ştiau că violarea lui însemna supărarea mea, care nu era dintre cele mai blânde. Eram aşadar lăsată în pace. Stigmatul de fire irecuperabil rebelă a atârnat deasupra capului meu întreaga-mi copilărie, iar eu mi l-am transformat în avantajul de a mă sustrage oricăror forme de constrângere, de a nu accepta mai nimic din ceea ce nu era propria alegere – eram ceea ce se numeşte un copil atipic şi dificil. A fost, printre altele, cheia simbolică cu care închideam uşa camerei albastre.

Aici, pictam, scriam file de jurnal sau poezioare, citeam, croiam planuri de acţiune sau, uneori, ma lăsam purtată de imaginaţii debordante, eram orice voiam să fiu şi schimbam rolurile ca pe mănuşi, ma simţeam ca într-o tabără de pregătire. Nu apreciam nimic drept imposibil şi sfidam aproape cu nesimţire orice se declara astfel. Totul era permis şi reprezenta pentru mine o sămânţă fecundă al cărei rod urma să îl port cu mine după ce deschideam din nou uşa către lumea reală.

Camera albastră a fost şi locul primelor insomnii ce mă însoţesc deseori şi în prezent. A nervilor. A tristeţilor scurte şi acute. A primelor bătălii pierdute în planul de a răsturna lumea. Eram într-un razboi închipuit cu tot ce nu îmi convenea în ea şi mă forţa la limitare, în care îmi alesesem rolul de strateg a cărui miză era să câştige o realitate construită după propriul calapod, după propriile reguli. Punctul de referinţă îmi erau ideile, nicidecum oamenii, nici măcar ca purtători ai lor. Am rămas la fel.

E ceva la camera albastră pentru mine mai mult decât reconfortanta, dulceaga amintire a copilăriei: e sentimentul unei libertăţi absolute şi invincibile în care germinează suculent embrionii unor nenumărate, posibile deveniri. Le-am gustat şi, de atunci, papilele mele caută necontenit acele arome printre toate gusturile.

M-am despărţit demult de această cameră, căreia am ajuns să îi fiu un pasager ocazional şi adesea grăbit, însă focul albastru a continuat să ardă. Când mocnit, când exploziv, până când a ţâşnit din sertarele minţii direct şi cotropitor pe pânzele mele. E vorba despre căutare, regăsire, o nouă formă de exorcizare, despre transformare. Dintre toate, mă obsedează transformarea, pe care aş numi-o una dintre temele vieţii mele. Albastrul îmi este cel mai fidel aliat. Acum.

E o frenezie căreia îi permit cu voluptate să-şi facă toate mendrele până la epuizare. Sau poate că nu se va epuiza…

Imagine: sculptura subacvatică a lui Jason deCaires Taylor, Bahamas

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image