21 martie ’17. Reflecţii după “Ana, mon amour”

Am ajuns şi eu într-un final la „Ana, mon amour”. După ce l-am văzut pe marile ecrane, îmi dau bilet de voie să-l mai văd măcar o dată acasă aşa, de-a firu-n patru. E oricum un film ce nu trebuie ratat nu doar de către cinefili. Nu o să vorbesc despre montaj, imagine, regie şi nici scenariu decât până la punctul în care îmi serveşte să ilustrez chestiunile care mă preocupă acum. Asta pentru că prima notă pe care o dau oricărui film e esenţialmente personală şi, cu infime excepţii, excede aceste aspecte şi se îndreaptă îndeosebi către cât de mult mi-a surescitat mintea şi trăirile, tăria întrebărilor existenţiale adresate, cum s-a răspuns, cum mi-am răspuns. Probabil, de aici, şi preferinţa mea generică pentru drame, psihologice, mister.

Când plec de la un film cu mintea conectată, încă în analiză, e ca şi cum l-aş declara tacit un film care şi-a meritat timpul dedicat vizionării. „Ana, mon amour” aprinde fitilul unei zone de conştient pentru unii, dar mai ales, de subconştient şi de inconştient, îndrăznind să spun, pentru toţi. Sub pretextul unei poveşti de dragoste desfăşurate pe parcursul mai multor ani şi prezentate neliniar, filmul deschide cutia Pandorei trăirilor din copilărie şi dezvăluie excrescenţele acestora asupra vieţii adultului.

Ea, Ana, suferind de atacuri de panică, rezultat al conduitei sugerat abuzive al unui tată vitreg cu care-şi dormea nopţile pubertăţii, mângăiată adesea pe burtică, iar el, Toma, un tip aparent normal, echilibrat, dar excesiv de protectiv, pentru care calea iubirii pare scuza perfectă pentru a întruchipa rolul salvatorului. O poveste care începe cu o victimă declarată şi sfârşeşte cu două. Călăul unul altuia doar pe plan de consecinţă în iţele acestei iubiri, când, de fapt, putem vedea două victime ale unor sechele din copilărie nerezolvate sau, în cazul lui Toma, chiar nedeplin conştientizat şi acceptate în veşmintele de traumă care îi conduce subtil existenţa…

Sexualitatea, dulceaţa îndrăgostirii, abandonul perseverent, mai întâi al ei, apoi, şi al lui, pe divanul psihoanalistului, apropierea de sfinţenia celor bisericeşti… Aţe mai subţiri sau mai groase de care firea umană se leagă în căutarea descătuşării din lanţurile propriei robii.

Filmul îmi apare şi ca un elogiu implicit, voit sau nu adus efectelor psihanalizei, aceasta fiind pentru Ana într-un final scăparea, regăsirea, restabilirea unei normalităţi. Din experienţa de viaţă vorbind, oamenii şi-au găsit acest balsam vindecător şi în duhovnicul lor. Alţii, în călătorii, în pasiuni, iar exemplele mai pot continua. Oricum, complexa minte umană are adesea nevoie de adjuvanţi externi, imparţiali care să o ajute să regăsească piesele pierdute şi, apoi, să fie ca o mână care nu mişcă ea, ci a noastră, dar are meritul de a călăuzi şi a da impulsul către rearanjare. Când mişcarea nu e produsă de noi, schimbarea survenită poartă doar mendrele iluziei că ne aparţine şi, aproape inevitabil, va veni din nou prăbuşirea în vechea ciclicitate de care am fugit cândva. Păstrez rezerva totuşi de a numi această ultimă impresie drept una personală, fără să mă aventurez în a-i pune o patalama ce nu poate comporta excepţii…

Mai mult ca o paranteză paragraful anterior, revin la „Ana, mon amour” şi tema copilăriei adusă în prim-plan în acest film. La micile, marile, dar însemnatele episoade petrecute în aceasta, amintite sau întipărite pe retina ascunsă a minţii şi care determină anumite tipare comportamentale în maturitatea noastră. Tipare pe care le justificăm nouă sau altora cu un „dar asta sunt eu!”, privind în acelaşi timp cu o pasivitate dureroasă cum repetarea lor produce negreşit acelaşi rezulat. Uneori, nu e nevoie de mutări de munţi ca să ieşim din acest cerc vicios, ci doar să ne aşezăm în alt unghi în raport cu propria persoană şi să ne formulăm alte întrebări…

Cred că asta e întrebarea, provocarea cea mai importantă pe care mi-a adresat-o mie acest film, cea în care să chestionez cu luciditate şi onestitate elemente trecute, să surpind logic sau intuitiv acel lanţ cauzal al vieţii, să accept şi să-mi amintesc că cel mai de preţ lucru rămâne libertatea spiritului. De aici, deciziile personale, relaţiile cu oamenii, viaţa în ansamblul ei se vor orienta aproape singure, ai putea spune că predestinat, către ce ţi-e potrivit. Şi, pentru oricine, ce e potrivit e acel Bun pentru el.

PS: m-a amuzat pe tot parcursul fimului delicioasa moldovenească a Dianei Cavallioti (Ana) care împreuna cu Mircea Postelnicu (Toma) au avut un joc actoricesc ce pe mine m-a convins (citisem că regizorul Călin Peter Netzer fost exigent în alegerea protagoniştilor, pe care i-a trimis apoi la psihoanaliză pentru realizarea acestui film şi chiar s-a vrut o încercare ca aceştia să locuiască împreună câteva luni). Mi-a plăcut şi autenticitatea sexualităţii prezentate în film, directă, naturală, fără perdea (mă mir că acele presupuse luni dorite a fi petrecute împreună chiar nu s-au materializat). Una peste alta adunate şi spuse, da, un film pe care îl recomand!

Pentru imaginea zilei, am ales o fotografie cu mine de la un shooting de curând cu doi fotografi dragi. Cu câteva minute înainte să prindă unul dintre ei cadrul acesta, mi s-a spus să mă gândesc la ceva ce îmi produce o mare plăcere. Am trăit un sentiment dulce de libertate. Fotografia aleasă @Ioannis Stamatogiannis

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image