20 iunie 2017. O zi cu poezie – reîntoarcere la Gellu Naum

Gellu Naum este poate poetul a cărui pădure este cea mai aproape de pajiştea mea. Pe rând, într-un ciclu care se repetă, m-a provocat, l-am adulmecat, am crezut că îl înţeleg, l-am înţeles, apoi, m-am întrebat din nou dacă nu e doar o parere, l-am recitit…toate ciocnindu-se de un simţământ originar că privim prin acelaşi ochi etern care, de sine stătător, există în afara oricăror privitori dinlăuntru şi în pofita oricăror vorbitori ce îşi relatează experienţa, fie ai cuvintelor sau necuvintelor. Totuşi, Gellu Naum a reuşit o transcriere a acesteia cum cred că eu nu voi reuşi niciodată cu atât de multă acurateţe. Şi mulţi alţii care vor încerca sau au încercat. Mai mult chiar decât bunul său prieten al imaginii, Victor Brauner cu care pare a fi împărţit din terenul imaginarului suprarealist şi căruia, atunci când s-au cunoscut, arătând spre picturile acestuia, i-ar fi zis: „Aşa scriu eu”.

Numit de Nicolae Manolescu drept „singurul nostru suprarealist veritabil”, în interviurile acordate Sandei Roşescu la începutul anilor ’70 (Despre interior-exterior. În dialog cu Sanda Roşescu) pare a dori să se desprindă de o riguroasă apartenenţă la acesta: „N-am căutat suprarealismul, nu mi-am căutat prietenii, i-am întâlnit pe drum firesc, iar despărţirea s-a petrecut la fel… […] Cunosc atâţia oameni, poeţi sau pictori, gata să jure pe suprarealismul lor cu atâta convingere, încât mă simt obligat să spun: dacă dumneata ai fost (sau eşti) suprarealist, eu n-am fost şi nu sunt pentru că vorbim despre lucruri diferite… […]. Limitele suprarealismului le-am simţit încă de pe când mă declaram, fără nicio rezervă, suprarealist […] Eu îmi căutam fraţii milenari, altceva decât adepţii unei dogme comune, chiar dacă dogma se afla la un moment de antidogmă. ”

Mărturisesc că, şi în ziua de astăzi, citesc sau recitesc poemele sale, fiecare în parte măcar de două ori, pe planuri de analiză diferite: prima citire, fără oprire, timp în care ţintesc să simt suflul acelui moment redat, urmărind în minte tabloul general al poeziei sale pe care l-am construit în timp (aşa cum avea să spună, „Să reintrăm în paranteza pe care n-am să o închid niciodată” – un maestru al reluărilor „identice şi felurite”, la care înţelegerea unui poem este invariabil legată de o imagine holistică), a doua citire, secvenţială, încercând să prind semnificaţia contextuală a fiecărei imagini construite, scutindu-mă de excesul logicii şi urmărind mai degrabă un fir al inuiţiei. Cum însuşi avea să spună în romanul Zenobia: ”V-aş sfătui să vă opriţi o clipă şi să recapitulaţi, trecând uşor cu vârful celor zece degete de la mâini, cu ochii închişi, peste pagini: scăpaţi de cuvinte, în pelicula propriei voastre disponibilităţi, aţi putea afla, poate, lucruri extrem de importante pe care, oricât aş dori, îmi e cu neputinţă să le comunic.”

Tot în dialogul cu Sanda Roşescu (volum ce abia mi-a căzut pe mână şi mi-a resuscitat foamea de Gellu Naum şi, în consecinţă, redactarea acestei scrieri – sumară, într-un termen dulce), spunea următoarele despre tipul de lectură pe care îl practică el insuşi, afirmaţii pe care le consider deopotrivă edificatoare pentru cel pe care ar trebui să îl practicăm noi, chiar cititorii lui: „Eu sunt deprins să practic un fel de lectură senzorială. Îmi face plăcere să-ţi spun că nu reţin mai nimic din ce citesc. Nici date, nici nume, nici idei, nici evenimente…Reţin numai stări (ah, şi eu, adesea!). […] Citesc cu uşurinţă textele obscure. De obicei, ele mi se par mai limpezi decât cele mai explicite manuale… Un tratat obscur, de alchimie, mi se deschide ca o scrisoare.”

Gândiţi-vă la poezia sa ca la un tratat de alchimie şi porniţi citirea cu cât mai multe supape deschise vă permiteţi, absorbind asemeni unui burete. Stoarceţi ce nu puteţi duce, ca pe un exces şi, apoi, luaţi-o de la capăt în recitire. Indiferent dacă, după o apropiere aproximată drept suficientă, conchideţi greu sau neverosimil de integrat filosofia sa – căutarea perpetuă a „pietrei vii” prin „bâiguială” – păstraţi-o aproape, vie în sertarul conştienţei. S-ar putea să vă întoarceţi la ea.

După cum lesne se poate deduce din cele mai sus spuse, nu e uşor de înţeles Naum. Poate chiar mjloacele formale de care s-a folosit precum gramatica distorsionată, cuvintele neterminate, parantezele neîncheiate, alături de simboluri, coduri, ritualuri de iniţiere, personaje inventate, metaforele care te pot induce în eroare, fiind când o comparaţie subînţeleasă, când nimic altceva decât un fapt concret relatat etc., care pot face dificilă lectura cititorului neiniţiat, sunt doar modalităţi asumate de a fi cât mai mult în proximitatea acelor lucruri despre care spune că „oricât aş dori, îmi e cu neputinţă să le comunic.”

Las mai jos câteva extrase din scrierile sale (care, pentru mine, au reprezentat chintesenţa unei anumite idei), preluate din notiţele mele, ca o invitaţie către lectura unuia dintre cei mai mari suprarealişti europeni, al nostru Gellu Naum:

„dincolo de milioane ani-întuneric în orgolioasele găuri negre ale mentalului uman”

„scoate-ţi din cap că citeşti poeme. Aminteşte-ţi că vorbeam despre profeţi, despre oameni liberi, de tine chiar”

„un cerc cu centrul pretudindeni”

„lângă stâlp cineva citea de nouă secole o carte”

„vei lăsa ferestrele larg deschise ca să putem călători în timpul somnului”

„privirea lucidă a somnambulilor”

„Zenobia nu ştie ce-i obscuritatea, Susţine că trăieşte într-o încăpere de aer lângă o fereastră zăbrelită” (mi-am adus aminte de Thomas Moore – “I trust I make myself obscuce”. I., ştiu şi înţeleg)

„susţin că totul e altceva prea evident ca să aibă o umbră de claritate”

„iniţierea e dincolo de înţelegrea conştientă”

Mai spun doar două lucruri, dintre care primul ţine de complexitatea fineţii receptorului şi poate fi îmbrăţişat direct prin cunoaştere şi/ sau intuiţie, iar al doilea, o indicaţie presisă:

1. Naum se foloseşte de vise (un portal consacrat al suprarealişilor) şi de memorie (nu cea „frenetică”, ci cea care recunoaşte existenţa adăugirilor intermediate de imaginaţie, care implică o aşa numită evoluţie, adică un pas mai departe – de unde, şi reluarea diferită, prin completare a ideilor în opera sa)

Relaţionat de aceste aspecte, deşi într-o manieră indirectă în această formulare, consider necesare a fi adusă în discuţie, pentru o mai bună înţelegere, următoarele: „Eu socotesc că ceea ce oamenii numesc istorie, adică existenţa desfăşurată a grupului uman în cadrul lui mare, global, nu se petrece numai pe orizontală. Adică poate fi privită pe orizontală numai dintr-un punct de vedere biografic. Ştii, noi trăim biografic, dar tindem să nu trăim şi să gândim biografic. Adică toată cazna noastră, toate dorinţele noastre, care trăim foarte biografic, tind să ne depăşească biografia, să ne facă să o trăim într-un timp şi un spaţiu neistoric, nelocal […] Toate lucrurile desfăţurate pe care oamenii le cataloghează, le sistematizează în vederea înţelegerii conştiente, nu se petrec numai pe orizontală, ci şi pe verticală, nu numai desfăţurate în timp, ci şi spontan, simultan cu desfăşurarea lor. Adică toate generaţiile au existat, toate timpurile au existat şi există în acelaşi timp şi simultan, există şi orizontal, dar există şi vertical”. (din dialogurile cu Sanda Roşescu)

2. Lucrarea Salvarea speciei. Despre suprarealism şi Gellu Naum, Simona Popescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000. Pentru cei la început de drum, chiar apriori lecturării scrierii sale, recomand (pentru căpătarea viziunii de ansamblu…de-a gata, cum s-ar spune – importantă, în al său caz) citirea acestei cărţi.

Sper ca cititorii mei să îl citească şi pe Gellu Naum!
Pe curând!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image