2 mai 2017. Din jurnalul intim. Gânduri răzleţe

L-am cunoscut într-un final pe E. Remarcasem dinainte de a ne întâlni aerul său discret, neostentativ, politeţea cumva şi ea reţinută pe care o serveşte oamenilor întâmplători sau nu din proximitatea sa. De vreo două ori, îi surprinsesem privirea de pe partea opusă a barului pe care îl frecventăm amândoi, adâncă, atentă, dar tot lipsită de stridenţe. Când, printr-un joc neprevăzut de circumstanţe, ne-am ciocnit ochii pentu prima oara şi am dat drumul la câteva cuvinte de o parte şi de alta, a arborat un neaşteptat zâmbet atât de larg, de m-a făcut să-mi ridic privirea aproape mecanic către a sa. Zâmbea şi ea. Am ştiut instant că nu intru într-o zonă ermetic rigidizată, ci în una care şi-a păstrat câteva supape pe care, dacă ai cutezanţa să le atingi tot discret cu un vârf al degetului, nu se închid, ci te lasă în a simţi boarea unei călduri umane ce, probabil, undeva, clocoteşte puternic.

Frumuseţea discreţiei e că nu te oferi cu totul oricând, oricui, oricum, te delimitezi şi, astfel, devii la rândul tău mai puţin responsabil pentru proasta înţelegere din partea celuilalt. Acesta, dacă se află la un nivel decent de simţire, va şti că e un teren al speculţiei pe care ori îl va respecta, chiar după ce va fi intrat în zona de cunoaştere a lui, ori îşi va plămădi grabnic convingeri versosimile sau nu prin care să se elibereze din incertitudine, să înfrângă necunoscutul, să îşi hrănească securitatea. Oricum ar fi, discreţia incită adesea la un soi de fascinaţie în exterior, permite monştrilor minţii să îşi închipui vrute şi nevrute, să râvnească la acel ascuns.

Ce îmi place cel mai mult însă e faptul că discreţia stă pe un pământ din care vezi inutilul în a-ţi strigă eul în urechile vecine. Te opreşte în a face parte din marele cor al eurilor în care baritonii suferă că nu sunt tenori şi falsează, poate, poate, urcă nota aia, dirijorul, după un pahar de şampanie, încurcă sopranele cu mezzo, vioara cu violoncelul, dar toţi termină fericiţi că ceilalţi nu s-au prins, asurziţi de vacarm. Până şi eurile, în completa lor descleştare, îşi rătăcesc uneori posesorul care a împrumutat un alt eu între timp, aşa că, la sfârşitul petrecerii, când se strâng paharele şi resturile, se mai găsesc câţiva care îşi caută pe sub mese eul pierdut, împingând cu picioarele, urlându-i să plece celui împrumutat de pe la vreo careva în timpul recitalului, nu de alta, dar ştiu şi aceştia cum castelele de nisip se pot dărâma la o simplă atingere greşită.

Nimic nu îmi displace mai mult decât falsitatea, mai ales cea care pare intituţionalizată, deja inconştientă. Să-ţi ratezi propria formă de exprimare a vieţii de amorul apartenenţei. Nu tot timpul e facilă sau completă propria-ţi exludere din triburi, dar să-ţi rezervi zone în care conştient îţi rămâi fidel, chit că îţi împing în uşă batalioane de indivizi înarmaţi până în dinţi, din care scrâşnesc şi scuipă ameninţarea stigmatelor de orice fel în caz de neconvertire – asta înseamnă să nu fii mort. Busola interioară mă face cumva să ma orientez mereu către aceşti oameni care respiră viu. Acesta e nordul meu.

Demarcaţia între seva ce ne uneşte şi diferenţele care ne semnalează individual e subtilă. Poţi gusta confortabilul conformism, din plăcere neştiutoare sau din compromis ori îţi poţi striga diferenţele făcându-ţi propriul cult care cerşeste indirect aprobarea în negarea ei, patinând către o nouă formă de conformism. În ambele, se întrezăresc inevitabil zbuciumul şi nevoia oarbă de a face parte dintr-o ordine socială, de a-ţi fi public validată coeziunea. Sau îţi poţi apropia discreţia, indiferent care îţi este alegerea.

Scriind rândurile acestea, mi-am amintit câteva imagini ticluite de imaginaţie în timp ce citeam aseară Tumultul Valurilor a lui Yukio Mishima. Despre ocean şi un anume sentiment legat de el. Mintea mi se duce mai departe, în afara poveştii din carte şi îmi închipui acum un far, o geamandură, o ancoră – pe care unii le caută, simt nevoia să fie sub vizorul lor constant, fie că se folosesc de ele sau nu, alţii le sfidează tăcut. Mă gândesc şi la nave regale sau ambarcaţiuni ale pescarilor. Un surfer pe extazul coamei unui val, un înotător solitar în larg, un preocupat culegător de scoici de la buza mării.

M-ar putea frământa dorinţa să văd medaliile atârnate prin cuşeta căpitanului marin ori peştii ce se zbat strălucitori între viaţă şi moarte pe prora vasului pescarilor. Mi s-ar carameliza oare ochii la vederea preţiosului aur sau aş simţi zvâncul supremaţiei în faţa capturii de pe proră? Le-aş putea servi masa caldă a laudei câştigătorilor. Aş putea pieptăna penajul unor euri autosuficiente, care trăiesc nedisimulat beţia împăunării, iar eu, purtătorul pieptenelui, aş fi o piesă bună de integrat în acest sistem bine orânduit. Sau doar aş zâmbi, presimţindu-mi paşii cum calcă spre despărţire.

Da, mi-a rămas gândul la surfer, la înotător şi la culegătorul de scoici cărora propria-mi discreţie m-ar împiedica să le-o perturb pe a lor. Dacă aş fi în trecere, m-aş lăsa văzută nu mai departe de firesc, rămânând doar o simplă trecere sau, pe nepusă masă, ne-am putea da seama că ne-am întâlnit în acelaşi nord. Putem sta câteva clipe împreună, o perioadă sau, prin jocurile adesea imperceptibile ale destinului, să ne trezim după ani tot împreună, cu pantofii umpluţi de nisipul sărat adus de valul care ne-a răcorit gleznele. Mi-e clar de acum (şi de mult) că, doar într-un anumit nord în care mulţi se feresc să păşească, se întâmplă întâlnirile mele adevărate..

Imaginea zilei@Noell Oszvald

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image