19 martie ’17. Muzeul de Artă Veche Apuseană “Ing. Dumitru Furnică-Minovici”

Venind dinspre Băneasa, chiar la intersecţia de la Fântâna Mioriţei, mi-a atras atenţia o clădire prin atipicul ei arhitectural pentru această zonă, despre care am aflat nu demult că este Muzeul „Nicolae Minovici”. Am plecat de acasă croită cu gândul că, la finele escapadei urbane din această duminică lejeră, nu voi omite să fac un scurt popas şi pe aici.

Despre fratele celebrului Mina Minovici, doctorul Nicolae, am aflat că, înainte de a duce mai departe tradiţia familiei în medicină, a urmat timp de un an cursurile Şcolii de Belle-Arte. Înclinaţia sa către artă a materializat-o şi în realizarea acestei construcţii pentru care a conlucrat cu vestitul arhitect Cristofi Cerchez.

Pe lăngă colecţia de obiecte din interior, la acest muzeu, mi-au plăcut mult scările interioare ce făceau legătura cu un balcon cu nişte coloane superbe şi o pardoseală rafinată. Am stat câteva clipe acolo privind în zare ca într-o secvenţă de film interbelic, încercând să adulmec mirosul acelor timpuri apuse. Cred că mi-ar fi plăcut să intru într-o buclă temporală şi să trăiesc o vreme aşa, închipuindu-mă cum aş servi cafeaua în fiecare dimineaţă în acel loc discret şi elegant.

Când am coborât în curte, am dat un ocol înainte de a-mi îndrepta pasul către poartă şi raza privirii mi-a fost acaparată deodată de grădina în stil italian a unei case învecinate, decorată cu frize, basoreliefuri sau coloane sculptate în piatra sau marmură şi cu un mic bazin central. Deşi îmi dădeam bine seama că trebuie să facă parte din patrimoniul naţional, nu m-am putut abţine să nu îmi imaginez ce cadre şi poveşti spectaculoase ar putea să creeze un fotograf priceput în acel loc. „Vă sfătuiesc să mergeţi şi acolo, dar repede, în circa jumătate de oră se închide. O să vă placă”, aud vocea paznicului care se căznea să ajungă la mine din partea opusă.

Am aflat în scurt timp că acea casă ce mi-a furat privirea aparţinea nepotului, inginer Dumitru Furnică-Minovici şi găzduia un muzeu de artă veche apuseană. Deşi poţi vedea doar patru încăperi odată trecut de somptuoasa uşa din stejar, lucrată în stil gotic, intri într-o atmosferă ce te îmbată prin măreţia sa.

Traversând holul care serveşte drept sală de arme vechi – arbalete, halebarde, săbii, puşti cu cremene, mănuşi de armură, gravuri cu scene de vânătoare, trofee vânătoreşti –, intri într-un living în care privirea s-a purtat exaltată şi, deopotrivă, contemplativă mai întâi la şemineul din sec. XVI sculptat în piatră, apoi la tapiseria flamandă „David şi Batseba” de pe un perete, la picturile unor artişti europeni ai vremii, la sculpturi în lemn policrom aurit sau în marmură. În dreapta living-ului, o cameră cu mobilier renascentist, decorată cu o altă tapiserie înfăţisându-l pe Sfântul Ilie în carul cu foc, dar şi cu picturi semnate de maeştri flamanzi şi italieni.

Două elemente m-au cucerit însă definitiv, lăsându-ma într-o visare asemănătoare celei de pe balconul primului muzeu. Primul a fost bogăţia vitraliilor montate în trama ferestrelor care aruncă o lumină distinsă încăperilor, mai ales atunci când razele soarelui se reflectă în acestea. Curatorul, un tip amabil şi erudit, a avut inspiraţia să semnaleze momentul, urmat de o pierdere a mea preţ de câteva momente în fineţea luminii ce intra şi în acurateţea culorilor din acele vitralii. O splendoare.

Elementul pe lângă care m-am tot rotit însă ca o furnică în jurul muşuroiului a fost biblioteca, amplasată în spaţiul din stânga living-ului, în care intri lăsând în urmă doi lei sculptaţi în marmură, replicile leilor romani ce se regăsesc în Loggia dei Lanzzi din Florenţa. Asezonată cu o garnitură de salon elegantă, camera de biblioteca mă făcea să îmi imaginez că joc rolul unui nobil şi mă invita subtil sa iau un loc pe canapea, să-mi aleg unul dintre cele peste 2000 de volume îmbrăcate în piele, frumos orânduite pe rafturile acelei biblioteci în stil neo-clasic şi să-mi ofer un moment de citire tihnită.

Cele circa 1000 de volume pe care eu am reuşit să le strâng de când m-am stabilit în Bucureşti stau fie pe rafturi ascunse, fie în mini-biblioteci mai mult cu rol decorativ. Parcă asemeni unui vis pe jumătate reamintit, aparţinând unei vieţi anterioare, am avut mereu o fascinaţie pentru biblioteci ca cea pe care am vazut-o astăzi.

Ştiu că va veni cândva şi momentul dedicat acestor cărţi ale mele, în care mi le voi lega în piele, ca şi cum le-aş confirma că izul eternităţii lor poate fi dus mai departe nu doar prin ceea ce ascund între coperţi, le voi dărui pereţii unei camere luminoase, o sofa chic şi o vedere pe geam către un peisaj liniştit. Şi pe mine, în fiecare dimineaţă, savurându-mi cafeaua aburindă acolo…

Imaginea zilei din arhiva personală. Un colţ din camera cu bibliotecă a Muzeului de Artă Veche Apuseană „Ing. Dumitru Furnică-Minovici”

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image