19 aprilie ’17. Confesiuni inspirate de Andreea Burdălescu

Îmi amintesc de momentul în care m-am hotărât că vreau să mă dedic exclusiv artei, chemarea mea dintotdeauna pe care simţeam că o abandonez, îndepărtându-mă de mine. Adică să aleg viaţa în plenitudinea ei, nu doar o trecere prin ea conturată de expectanţele unora sau altora de la mine. Germenele se născuse în mine de mult timp, iar un strat îndepărtat din conştientul meu, pe care evitam într-o oarecare măsură să-l pun pe masa priorităţilor, a celor analizate făţiş, deja pregătea terenul.

Aş putea spune cauză, dar a fost pretextul acel moment în care am avut o altercaţie la locul de muncă, încercând să explic unui şef egocentric raţiunile pentru care teoriile sale nu sunt valide într-un anumit context, iar lucrurile nu vor fi funcţionale atât timp cât sunt abordate de pe un anumit palier. Eram conştientă că era necesară o schimbare de strategie în abordarea mea, ştiind că a sa era greu de convertit din tiparele sale deja rigidizate. Clipă în care mi-am spus: poţi să faci asta (dar ce câştigi din lucrul acesta? un salariu bun, constant? satisfacţia că ai reuşit să manipulezi o situaţie cu tact care ţi-ar aduce beneficiul bunei convieţuiri şi a recunoaşterii potenţialului tău într-un domeniu care nu te reprezintă? e asta suficient?!) sau să alegi să îţi urmezi calea?

Am ales să-mi urmez calea. Mi-am scris demisia în aceeaşi zi. Au urmat impedimentele indirecte din partea familiei, ingineri aşa-numiţi pragmatici care încercau să îmi bage, cum s-ar spune, minţile în cap. Uitaseră că pictam pe şevalet dinainte de a învăţa să scriu, dar îşi aminteau de fata ambiţioasă, strălucitoare în ochii lor şi a multora, dornică de a face excelenţă în orice sistem socio-profesional în care ajungea.

„Dintotdeauna, ai fost o rebelă. Am căzut de comun acord că e un hobby. Fă şi artele dacă simţi, dar nu abandona total ce ai obţinut”. „Aş putea spune doar că las în urmă nişte experienţe care au contribuit la ceea ce sunt. Iar asta nu se numeşte abandon. Chemarea mea însă este alta”. Nu uşor, s-au dat pe brazdă, amintitindu-şi copilăria mea în care nu mă puteau opri din asta, în care mă sculam ani de zile, în fiecare zi cu noaptea în cap ca să îmi găsesc timp pentru pictură.

Semne de întrebare şi semnalări ale riscurilor au venit şi de pe multe alte fronturi ale persoanelor apropiate. „Freelancer? E mai greu cu arta, cel puţin la noi”. Tot ce mi se spunea erau elemente pe care le luasem deja în calcul, pe care le lipsisem de aptitudinea de a mă destabiliza. Un risc asumat, pe lângă conştientizare, trebuie dus pănâ la capăt, până în acel punct în care se metaformfozează. Şi asta am făcut. Încă mai patinez pe risc, dar ştiu, simt cum începe să-şi piardă din culoare.

Nu ştiu când, dacă, sub ce formă aş fi făcut această confesiune despre începutul dedicării mele absolute către artă – nu din secretomanie, ci pentru că nu îmi parvenise acest subiect în minte – dacă nu aş fi întâlnit-o pe Andreea. Ne-am văzut prima oară la un workshop al său la care mă invitase cam aşa: „cred că te-ar interesa, ai stofă de visător profesionist”. Voia să mă cunoască. Şi eu voiam.

Pot spune că nu am o atracţie deosebită către medii în care se lucrează în echipă pe chestiuni care ţin de o intimitate a mea, nu din teamă faţă de ceilalţi prezenţi sau o incapacitate de a mă dezvălui, ci pentru că mecanismele mele de cunoaştere şi autoreglare îşi extrag seva căutând în univesal acel personal şi, musai, apoi, trăit prin experienţă. Singură. Deşi am mintea doldora de teorii din varii domenii pe care le-am asimilat în ani, până nu le supun unor teste repetate personale, nu mă las convinsă. Mai puţin cu teoria, aşadar.

Discuţiie şi întâlnirile cu Andreea nu au rămas la acea primă oară, asta pentru că m-a intrigat şi provocat abilitatea ei de a vedea în spatele cuvintelor şi aparenţelor chestiuni tăcute, ascunse până la nivelul de subconştient, chestiuni pe care nici unii oameni apropiaţi mie nu au capacitatea de a le sesiza şi, cu atât mai mult, de a le verbaliza precis şi elocvent.

Îmi amintesc că acum ceva vreme am fost la un psihoterapeut pentru că, impulsionată de câteva istorii plăcute a unor oameni cunoscuţi, m-am gîndit că ar fi o experienţă interesantă prin care poţi să ajungi la cunoaştere personală în straturi mai adânci. După vreo câteva şedinţe, mi-a spus: „Nu reuşesc să te cunosc cu adevărat”. A fost aidoma unei lovituri în creştet, am rămas perplexă întrucât simţisem că povestisem orice cu o sinceritate covârşitoare, pierzându-mă chiar în detalii cu care, altmiteri, nu m-aş fi riscat să încarc mintea oricui altcuiva. M-am gândit mult la afirmaţia aceasta, încercând să găsesc răspunsul la „de ce?”.

Andreea (specialist în comunicare şi psihologie pozitivă), însă, cu vocea ei de copil şi ochii agili şi scânteietori – deşi am făcut succinte mărturisiri la prima noastră vedere, adică doar am aprins fitilul în treacăt –, a suprins esenţa. De la început. Exact în nucleu. Mi-a dat imboldul să reconfigurez diverse trasee trecute dacă vreau să îmi desăvârşesc autocunoaşterea, folosindu-mă de câteva indicii pe care mi le-a furnizat. Şi, uite aşa, adresându-mi întrebări pe care mi le rostesc doar în spaţiul intim al minţii, am ajuns la povestea cu alegerea mea neregretată de la un moment dat de a face nu doar artă din viaţa mea, ci a-mi face viaţa artă – în sensul său propriu. De a-mi urma chemarea.

Pentru a scoate din tolba prăfuită unele poveşti, se pare că, uneori, nu ne suntem suficienţi, iar unii oameni din jurul nostru au talentul de a de a şti cum să intervină. Pentru mine, Andreea a fost unul dintre acei oameni. De asta, recomand cu căldură http://www.focuspeinima.ro/, unde poate fi citită sau întâlnită la unul dintre workshopurile sau cursurile pe care le ţine. Nu am participat la acestea, dar prezenţa ei energizantă mă face să cred că nu pot dezamăgi.

Imaginea zilei @Alicia Savage

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image