18 mai 2017. Delta Dunării, Sfântu Gheorghe. Gânduri

Pe măsură ce adânceam pasul prin acele locuri, întrezăream în grimasa lui D. cum creşte un cugent ascuns, puţin inconfortabil care se amesteca aproape indescifrabil cu relaxarea bucuroasă a călătororului. Încercam să-i adulmec gândul când îmi taie brusc calea cu o întrebare: cum simt oare viaţa aceşti 600 de oamenii care locuiesc aici, pendulându-şi existenţa între pescuitul în tulburele Dunării din sezonul cald şi izolarea în propriile case din timpul rece, odată cu pornirea crivăţului şi îngheţul Dunării?

Totuşi, putea citi liniştea simplităţii lor, în care eşti scutit în a te supune prea multor legi. Cel puţin, a celor născute din mintea omului. E o libertate naivă, poate, prin neconştientizarea ei, dar asta nu îi schimbă nici esenţa, nici existenţa. În timp ce dezbăteam subiectul, fiecare părea că ia înăuntrul său calea altor gânduri care aprofundau acest prim gând. Al meu începea să se scalde într-o pură contemplare, în care tânjeam măcar puţin după acea formă de libertate.

În paralel, îmi apărea imaginea oraşului ca o cutie de chibrituri, în care apuci să-ţi tragi respiraţia în metrul dintre două clădiri, privind salvator undeva, în depărtare, la câte un copac, asta după ce ai reuşit să-ţi scapi cu bine simţurile din nebunia şoselei şi trotuarului din faţa ta. După ce îl scoţi cu ochiul din hăţiş, remarci că parcă e şi el obosit, dar ştiţi amândoi tacit că solitudinea plăcută a respiraţiei acesteia are preţul unei clipite. Şi devii din nou parte din marele zumzet. Din acest loc atât de puţin schimbat de om, mi se părea că nimic nu seamănă mai mult cu oraşul ca descătuşarea viscerală, acel sentiment de haos din abstracţionismul lui Pollock.

Casele din Sfântu Gheorghe mă provocau să îmi imaginez cum e să trăieşti zi de zi acolo. Priveam acoperişurile din stuf şi parcă puteam să văd migala celui care leagă fir cu fir. Cromatica navală a zidurilor. Grădinile pline cu flori cu aproape nelipsitul călin. Iedera lăsată să crească pe câte un perete ici şi colo. Drumurile din nisip. Iar la mică distanţă, Dunărea şi Marea Neagră.

Cum spunea D., plaja din Sfântu Gheoghe are ceva care îţi dă dependenţă. A doua zi, m-am întors pe ploaie la ea. Deşi m-am proptit cu picioarele până la glezne într-o baltă cu mâl, asta ca să nu cad de pe bicicletă şi am ajuns pe plajă cu sentimentul că port după mine două cărămizi în loc de încălţăminte, drumul până acolo, sălbăticia lui a exercitat asupra mea un magnetism care nu mi-a dat timp să mă plâng. Câte o lebădă, un cormoran sau o egretă ce îşi luau zborul stinghere când te apropiai. O gaşca de cai sălbatici ce mi-a ridicat într-un prim instinct frica în sân şi a coborât apoi, vâzând cum fug debusolaţi, mai speriaţi de mine decât eu de ei. Stufăriş. Nuferi înfloriţi. Miros de verde şi de apă.

Am ajuns pe plajă într-un final. Niciun om. Am intrat instant sub hipnoza valurilor nebune, competitive, purtate de curenţi în spargeri virulente, împroşcând multă spumă. Mă gândeam că nebunia noastră se aseamănă cumva: în aceeaşi entitate, să-şi găsească sălaşul extremele unei serenităţi tranchilizante şi cea a vâltorii, a forţei, a patimei. Meditând la idee asta, mi-am îndepărtat pasul de alţi paşi într-o plimbare. Trunchiuri de copaci sculptate în diverse feluri de vânt şi apă şi nisip stăteau ca nişte paznici din loc în loc pe plajă. Printre ele împânzite, o multitudine de scoici care mai de care, de o frumuseţe conservată, necrăpate, amintind că omul nu s-a făcut încă stăpân şi aici.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image