16 noiembrie ’17. Ce mai citim?

O nu prea confortabilă (sau da?!) răceală m-a băgat sub plapumă ziua în amiaza mare. Ce-i de făcut? Între un roman de Octavian Soviany, scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu către Monica, o lucrare de critică a artei contemporane, toate şezând semeţ pe noptiera mea, dar complet inutil acum pentru simţurile mele oareşicum amorţite sau o schiţă chinuită, nu prea inspirată începută în blocul meu cu desene, am ales să citesc Poezie contemporană. M-am ataşat din ce în ce mai mult în ultimul timp de poezie, cam cu aceeaşi sinceritate cu care aş face-o într-o relaţie în care partenerii se abţin de la pretenţia ca celălalt să fie o extensie a propriei personalităţi. Simt că nu impune sau aşa aleg eu să cred, ceea ce îmi convine oricum.

Poezia are un atribut fantastic despre care aş cuteza să spun că, în lumea cuvintelor, este unic, şi anume puterea de a exprima lucruri cel puţin aparent imposibil de transmis în alte forme. E o sugestie până şi în cele mai directe versuri şi, tocmai în această zonă a sugestiei, îmi place să mă opresc şi să vagabondez necenzurat. Sunt vinovată şi mărturisesc, am obsesia întrebărilor bune, mai puţin a răspunsurilor precise şi complete pe care cam niciodata, la final nu le găsesc astfel. Poezia e un teren propice pentru aceasta. Cuvinţele inocente mă pot duce intenţionat sau nu în zone chinuitoare, cum voracitatea sau pasivitatea apelor tulburi ale poetului îmi pot stârni o autoironie amuzată. Lista poate continua aproape cu aceeaşi intensitate cu care s-ar putea vorbi despre varietatea formelor de viaţă din ocean.

E lumea poetului care trăieşte paralel cu lumea mea creată cu ajutorul lumii lui. Sunt subiectivă (şi îmi place al naibii de mult această libertate) prin însăşi această modalitate pe care o aleg ca să mă raportez la poezie, la fel cum pot fi subiectivă când spun că pe unii autori, pe unele volume, pe unele poezii le-am preferat altora. Oricum, nu pleci gol în lumea ta după o poezie oricât de stingheră ar fi ea decât dacă alegi într-un fel sau altul să pleci aşa. În ceea ce mă priveşte, îmi place îndrăzneala nefardată a conţinutului, profunzimea, maturitatea (ce cuvânt curajos am ales!) în traducererea trăirilor, a experienţelor de viaţă şi, mai ales, acel spaţiu aproape magic (ezoretic?! nu) care îţi permite să îţi formulezi tu însuţi propriul spaţiu în interiorul acestuia, oricât de măruntă sau nu e experienţa ta în acel punct. Reperele pot fi diferite pentru fiecare, dar dacă nu încercăm să aflăm, nu ştim (cel mult, reproducem papagaliceşte părerea unuia sau a altuia; şi care ar fi îmbogăţirea noastră în treaba aceasta? o informaţie care devine stearpă prin lipsa propriilor mecanisme de a o prelucra, de a produce propria opinie, de a avea propriile argumente).

De ce aleg să vorbesc despre poezie? Dintr-o experienţă personală. Am mărturisit deja într-o scriere trecută că îmi place să îmi cumpăr cărţile direct din librării. Pot să citesc la faţa locului prefaţa, postfaţa, pasaje sau orice mi se mai năzare şi consider util, să mă convingă să cumpăr sau nu o cutare lucrare (chiar daca am citit acasă cele mai laudative recenzii; înjuraţi-mă, dar după circa 2000 şi de cărţi citite, consider că pot să îmi arog, poate, impertinent, acest drept de a selecta, cu toate neajunsurile lui). De regulă, merg cu o listă de titluri după mine (da, îmi place lipsa regulilor, dar am şi eu, totuşi, regulile mele) din care, rar, tai, adesea, adaug. Cu o asemenea lista, de data aceasta, cuprinzând exlusiv poeţi contemporani români, m-am plimbat acum ceva timp prin câteva librării bucureştene de notorietate. Am bifat doar două nume din vreo zece. Mi s-a mai întâmplat sa nu găsesc cărţi în librării (ce nu găseşi online însă?!), dar niciodată în această proporţie. Unul dintre librari însă mi-a spus un lucru care cred că m-a determinat să scriu acest text: „Nu avem mai deloc pentru că nu se cumpără”.

Nu se cumpără. Noi nu cumpărăm. Oare de ce? Tot într-o scriere trecută, am mărturisit de asemenea că m-am apropiat târziu de lectura de poezie şi completez acum mărturisirea prin a spune că experienţa de mai sus a fost cea care a născut o încăpăţânare în mine de a citi poezie contemporană română cât mai mult, într-o încercare de a descoperi dacă lipsa vreunei calităţi e cea care a cauzat acest fenomen sau cauza este în altă parte. Ne aparţine, mă încumet să spun. Explicaţiile cred că sunt multiple şi mă înfrânez chiar şi de la tentativa de a le enunţa într-o enumerare neexhaustivă. Acum, cel puţin. Testaţi şi formulaţi-vă propriile concluzii, ar fi concluzia mea…

Am selectat câteva poezii din lectura mea de astăzi care mi-au plăcut în mod deosebit. Aţi obosit? Cred, nu e o scriere tocmai scurta, dar şi dacă lăsaţi câte o poezie pentru pauza de 10 minute de la muncă, printre fumul de ţigară şi mirosul de cafea…tot n-ar fi rău.

M-am oprit la trei autori de data aceasta. Nora Iuga sau „fetiţa cu o mie de riduri”, cum îi spune Octavian Soviany, Ştefan Bolea, un mai tânăr poet, despre care tot Soviany spune că „pare a da cu tifla unui cititor tot mai derutat, care nu mai ştie dacă autorul glumeşte sau vorbeşte serios” şi Radu Niţescu, un poet la început de drum, dar a cărui Mică nebună mi-a plăcut mult.

şi minodora îmi cântă romanţe
din Autobuzul cu cocoşaţi, de Nora Iuga

ce fericit eram la cinsprezece ani
când nu mă ruşinam de sentimente
când pupam botul câinelui în văzul tuturor
şi mă îndrăgosteam de mona lisa
aveam o carne castă timpurie
ca un pământ virgin
mâncam agrişe
apostolii veneau cu flori de măr în mână
mă ajutau să trec calea ferată
ah nopţile cu găurile lor
cu mila lui dumnezeu
veneau şi plecau
şi se plângea pe ziduri
cum urinează câinii
şi minodora îmi cânta romanţe
mă bucuram de viaţă
aveam deasupra bolta înstelată
şi legea morală în mine

mică nebună (extras)
din Dialectica urşilor, de Radu Niţescu

Îţi citesc şi atît de frumos, ca un fard glossy,
îţi sclipeşte la ochi nebunia. A trecut vara,
ca lanul de porumb văzut din maşină,
a trecut ziua, ca musca ameţită de soare,

un somn de lăcustă, drogurile din Haga
în penarul-văcuţă, telecomanda,
antologia poeţilor din Insulele Canare
Hermano mar, he vuelto – şi dacă prin

Santa Cruz de La Palma n-o să te plimbi
niciodată, cînd vii acasă culege o pietricică
dintr-un loc de primejdie, oraşul abundă
şi poate că e bucurie în asta.

Îţi citesc şi atît de frumos îţi sclipeşte la ochi
nebunia. Ţii mîinile pe genunchi, aş vrea
să te văd adunînd racii din răgălie,
cît mai departe de parcurile de-aici,
unde spre ziua îmboboceşte la băncuţă tristeţea,
ne face mici şi ne înghesuie unuii în altul.

Ce treabă şi asta, să creşti îndesînd
în plămîn şi în inimă, să descoperi că
încape mai mult ca-ntr-un 747
&
ce treabă şi asta, să nu ştii dacă ceaţa
vine din Londra sau dinăuntru,
să-ţi întrebi vecinul, nea Petrică,
spune-mi şi mie, afară e ceaţă?
Şi dacă e, să te bucuri,
şi dacă nu, să te bucuri mai tare.

shut the fuck up
din Război civil, de Ştefan Bolea

bă vrăjitoare bătrână taci
că-ţi iau ochii şi ţi-i atârn urgent la ceafă
şi-ţi for clipi din gene ca două lanternuţe
sau ca două brichete de veghe
până îţi ia foc ce a mai rămas din chelie
privirea ta de clovn ciclop
îmi fute încrederea în mine
când merg pe stradă eu nu ma uit la fellows
ci îmi ţin ochii aţintiţi la sulă
ca un stigmat sau ca un gât de bere
îmi place semăn puţin cu gaşca renascentistă
pictată de un fieştecine acu’ cinsute de ani
toţi sfinţii sau martirii erau obiecte sexuale
pentru toate gusturile
da măi cum zice şmecherul
isus n-a murit pe canapea
n-a murit pe canapea, frate
aşa că toate delicatele suspinau după o pulă de urs
direct din claviatură în claviculă
ca crucifixu-n pizdă din exorcistul
in fine mai am şi alte calităţi
ce să-mi trec în cv-ul recent?
pe roşu trec ţeapăn fără treabă
în intersencţia deţuită cu spuza de pietoni
şi la o adică aş putea traversa de trei-patru ori
diagonal ca şi corbii lui bacovia
doar ca să-ţi arăt că se poate
enough about me să vedem cum te prezinţi tu
ce număr la chiloţi porţi
câtă şuncă mănânci la micul dejun
ai rude la bozânta mică?
ai băut recent pepene galben?
zi pe scurt dar numai aşa chestiile esenţiale
hai destul văd pe stradă platoniste
cu inima racordată direct la pizdă
poete victoriene cu decolteu
le susură botul după aceeaşi pulă de urs
încă o fază şi mă termin
ai observat cum toţi pizdoşii au
alter-egou-uri periferice, for example
mickey mallory şi mr. rabit
pe când oligofrenii şi frustraţii
se încred în superman, spiderman, zarathrustre, etc.
acum simt privirea vrăjitoarei bătrâne
un fel de iehovită după look-ul perimat
cum îmi sughite odihnit în ceafă
s-a împăcat cu mine, poate îi sunt simpatic
mă întorc şi-i cer babei o ţigară

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image