14 martie ’17. Reflecţii

Fac o lucrare pentru un spaţiu din casa mea, o compoziţie abstractă, cu o anumită stare, într-un fistic blând, viu, puţin meditativ. Simt în timpul asta cum gândurile-mi fug dintr-o parte în alta, ca o bilă de bowling aruncată de mâna unui jucător începător sau stângaci. Ar fi bine să iau o gură de aer, aşa că-mi fac drum până la buticul din vecinătate. Nu am luat traseul obişnuit, scurt, m-am pornit să fac un ocol cât să-mi prelungesc plimbarea cu câteva minunte. Ce ciudat, parcă nu mai sunt în cartierul meu pe străduţa asta lăturalnică… Aceleaşi stiluri de construcţii, tot copaci răsărind pe ici, pe colo, aceeaşi linişte ca pe strada mea, maşini parcate, căţeluşa cam batrână care se perindă şi pe drumul pe care îl străbat eu de obicei şi, totuşi, nu e strada mea. Nu aia pe care o ştiu. Dar cu ce nu ar fi şi asta strada pasului meu, odată ce, uite, păşesc şi aici?! De ce propria lume să fie limitată doar la cea pe care o construim, unde avem confortul cunoşterii cărămizilor pe care le-am aşezat frumos una peste alta? Când unele străduţe la fel, dar diferite sunt atât de aproape de noi, la distanţă de gândul unui pas făcut puţin mai în stânga sau mai în dreapta?! Şi uneori, chiar pretindem că nu le vedem, dar le vedem de fiecare dată când alegem să facem pasul ăla la fel, în aceeşi direcţie, pe aceeaşi cărare bătătorită de talpa propriului pantof…

M-am întors acasă cu maldărul asta de gânduri atât de noi şi vechi. Brusc, mi s-a făcut dor şi să revăd punerea în scenă magistrală de la TNB a piesei “Visul unei nopţi de vară”.

Imaginea unei jumătăţi de zi @Tim Walker

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

Copyrighted Image